În ultima vreme, piețele financiare au mai prins ceva încredere în forțele proprii: MSCI World, indicele global pentru acțiunile din țările dezvoltate, a crescut cu peste 7% de la începutul anului și cu aproape 20% de la începutul lunii octombrie. În plus, emisiunile de bonduri din Spania și Italia, cele mai mari economii europene afectate de criză, sunt la nivelul minim al ultimelor trei luni. Ținând cont de riscul major de intrare în incapacitate de plată a Greciei în mai puțin de o lună, atâta relaxare pare suspectă.
De unde vine această liniște? Parțial, ea a apărut pe fondul veștilor cu adevărat bune, venite mai ales dinspre America. Cifrele privind șomajul, producția și serviciile au fost, în ianuarie, mult mai optimiste decât se așteptau analiștii – de unde deducția că, în sfârșit, asistăm la revenirea marilor economii. În al doilea rând, atmosfera relaxată se datorează și percepției că Banca Centrală Europeană (BCE) ar fi scăpat de pericolele majore care planau asupra monedei unice, prin vărsarea masivă de lichidități în băncile europene. Scenarii care acum câteva luni păreau iminente – precum prăbușirea vreunei instituții financiare mamut sau eșecul repetat al unor emisiuni de bonduri – sunt acum tot mai puțin probabile. În paralel, creșterile succesive de pe bursă sunt o reacție firească la angajamentul tot mai ferm al băncilor centrale de a ieftini creditarea. Rezerva Federală a lăsat să se înțeleagă foarte limpede că nu are de gând să crească dobânzile până la finalul lui 2014.
Oare cât timp ne vom mai putea bucura de atâtea vești bune? Istoria recentă arată că nu ar trebui să ne culcăm pe o ureche. Acum un an, toată lumea se aștepta ca economia SUA să prindă aripi, odată cu cea de-a doua rundă de achiziții de bonduri. În realitate, rata de creștere a economiei americane a scăzut din cauza unei combinații nefericite de factori: pe de o parte, o serie șocuri externe (creșterea prețului petrolului, după primăvara arabă, sau întreruperea lanțurilor de aprovizionare, din cauza cutremurului din Japonia), pe de altă parte, din cauza unui lanț al slăbiciunilor politice atât pe plan intern, cât și extern (disputele pe tema plafonării datoriilor SUA sau criza tot mai complexă a zonei euro).

Situația nu e chiar roz
Optimismul privind economia americană e alimentat și de echilibrarea pieței imobiliare, și de scăderea creditării la nivelul gospodăriilor. În schimb, datoriile zonei euro sunt mai mari ca niciodată, iar o bună parte din economiile sale sunt încă în recesiune. Din păcate, factorii care ar putea duce la prăbușire în viitorul apropiat sunt cam aceiași pe care i-am fi enumerat și acum un an. De pildă, situația tensionată din Iran s-ar putea traduce printr-o creștere spectaculoasă a prețului petrolului. De asemenea, riscul adoptării unor măsuri politice greșite rămâne absurd de ridicat de ambele părți ale Atlanticului: guvernatorii băncilor centrale au reușit să aducă lucrurile pe linia de plutire, însă politicienii pot distruge oricând tot ce au clădit cei dintâi.
În America, veștile bune pot însemna, paradoxal, lipsa unei provocări reale de a progresa. Cu alte cuvinte, în cazul SUA există riscul real ca politicienii să se lase pe tânjală. Cum șomajul scade, iar optimismul se răspândește rapid în piață, atât republicanii, cât și democrații din Congres vor considera că au timp să se preocupe pe-ndelete de propriile lor campanii electorale. Asta în timp ce, până la finalul acestei luni, ei au de luat câteva decizii de importanță capitală: în primul rând, dacă să continue reducerea fiscalității muncii și creșterea ajutoarelor de șomaj. Or, dacă nu se va ajunge la un acord în acest sens, vom asista la o slăbire a creșterii economice abia răsărite.
Mult mai periculos se prefigurează a fi un eventual eșec bugetar, așteptat pentru finalul acestui an. Conform legislației actuale, reducerile de taxe aplicate de administrația Bush expiră la 31 decembrie, dată după care este așteptată o avalanșă de tăieri de cheltuieli în sistemul public. Împreună, cele două tipuri de măsuri vor duce la o contracție fiscală echivalentă cu 4% din PIB, pondere mai mult decât suficientă pentru a împinge din nou economia în zona recesiunii. În același timp, America are nevoie de un plan credibil de consolidare a finanțelor pe termen mediu, plan ce ar trebui să conțină măsuri de reformare a sistemului fiscal și de temperare a cheltuielilor din sistemul de sănătate și de pensii. Tocmai prioritățile politice ale acestui an marcat de alegeri îngreunează și mai mult buna desfășurare a lucrurilor. Pentru că, din păcate, întărirea economiei va veni la pachet cu accentuarea partizanatelor pe eșichierul politic.
În Europa, lucrurile stau cam la fel: injecția masivă de lichidități făcută de BCE în băncile europene a liniștit spiritele implicate și a limitat criza severă a obligațiunilor și readâncirea în recesiune. Problema e că succesul inițiativei BCE a confirmat convingerea Germaniei că soluția sa pentru rezolvarea problemelor din jurul monedei unice – austeritate pe toată linia – este cea mai bună. Or, o rezolvare de durată a crizei euro ar trebui să fie mult mai echilibrată și să aibă în vedere și măsuri de creștere economică. Iar liniștea care s-a așternut în Europa face puțin probabilă o asemenea abordare din partea politicienilor germani. Drept urmare, problemele care macină zona euro se vor înmulți pe nevăzute.
Ce facem noi acum poate părea meschin: când în sfârșit situația se îmbunătățește, de-o parte și de alta a Atlanticului, noi speculăm că politicienii și-ar putea bate joc de tot. Având în vedere experiențele recente, credem că abordarea noastră e mai degrabă prudentă. Așa că preferăm să ne păstrăm entuziasmul pentru momentul în care și oamenii politici, nu doar guvernatorii băncilor centrale, vor începe să ia deciziile corecte.
Capital este partenerul exclusiv în România al publicației The Economist