M-am gândit la asta zilele trecute, când am văzut membri ai parlamentului aclamând fără ruşine, aplaudând, râzând şi celebrând faptul că tocmai torpilaseră guvernul. Reacţionau de parcă abia câştigaseră un meci de baschet din cupa liceelor, nu ca şi cum tocmai aruncaseră ţara în incertitudine – internă şi externă – şi, apropo, ameninţând să întărească reputaţia României de glumă politică. M-am întrebat dacă în calculele lor dinaintea votului au luat în considerare  relaţiile ţării cu FMI, cu Banca Mondială, cu Comisia Europeană, cu investitorii străini – toate astea în timp ce moneda naţională a luat-o la vale vertiginos. M-am întrebat dacă politicienilor care râdeau le păsa cât de cât de felul în care erau văzuţi din afară. Probabil că nu, căci mentalitatea de grup detestă orice semn de slăbiciune sau ândoială.
Şi totuşi, îndoiala e adeseori un semn de putere şi de consideraţie pentru cei din jur, recte de asumare a responsabilităţii. Sigur, FMI e o instituţie plină de profesionişti care vor spune că nu contează cine conduce ţara; ei vor lucra cu orice guvern. Dar de câte ori au fost aceştia nevoiţi să spună asta în ultima vreme? Nu vă păcăliţi, s-ar putea ca situaţia politică din România să nu schimbe cu nimic ce fac ei în birourile lor, dar cu siguranţă nu acelaşi lucru se poate spune despre ce gândesc ei în particular. Pentru că ce om serios ar nega faptul că un guvern se schimbă pentru că trebuie, nu pentru că poţi? Nu sunt de partea nimănui aici. N-am avut niciodată dorinţa de a face parte dintr-un partid, nici aici, nici în State. Toate arată, după părerea mea, ca o bandă de leneşi îmbuibaţi. Dar România nu abia prezentase lumii un nou guvern? Nu ar fi trebuit să-l păstreze măcar suficient cât să înveţe şi străinii să pronunţe numele omului ăluia în întregime? Oare politicienii români chiar fac tot ce pot ca să-i imite pe cei din Republica Moldova?
Acum, poate că există aici niscaiva motive cu rădăcini istorice pentru care nimic nu-i ruşinos atâta timp cât îţi asigură supravieţuirea. Iar acest gen de bătălii politice copilăreşti se întâmplă şi în SUA. Ruşinea, se pare, e un bun din ce în ce mai rar, poate cu excepţia Japoniei. Când mi-am început eu viaţa politică, făcând campanie, puşti fiind, pentru George McGovern, până şi Richard Nixon – care a pervertit preşedinţia cu un simţ paranoic al autorităţii – a avut suficientă ruşine cât să demisioneze (chiar înainte de a fi dat afară). Bill Clinton, desigur, n-a făcut-o – ajutând astfel la crearea unui nou standard, mult mai degradat, al felului în care se discută astăzi (despre) politică în America.
Desigur, politica nu e singurul loc unde se poate observa acest tip de comportament de puşti de liceu practicat de adulţi. Şi vedem în afaceri, îl vedem în tot felul de profesii. Cum altfel să explici, de exemplu, salariile dumnezeieşti plătite unor simpli muritori? Ăsta-i jocul, prieteni, e doar o gaşcă de băieţi jucându-se ca băieţi, aici sau oriunde în lume. Sânt atât de orbiţi de interesele proprii, de ambiţiile lor, de cât sunt de inteligenţi, încât totul devine doar un joc. Şi, cu cât mai multe urale auziţi de pe margine, cu atât mai mult totul devine un joc. Şi cu cât mai mult ceva se transformă într-un joc (fie că e vorba de politică sau afaceri), cu atât mai mult poţi paria că jucătorii au uitat pe cine ar trebui să servească. Pentru că acum toţi ceilalţi sunt priviţi doar ca nişte simpli spectatori, nu ca participanţi.
Nu, nu mă aştept ca acest articol să aibă vreun impact. Întotdeauna se vor găsi căi de a justifica o acţiune, începând, desigur prin a spune că totul s-a făcut cu cele mai bune intenţii. “Totul e pentru binele public” – aceasta e o frază care ar trebui să dea oricui fiori reci. Căci, ca să fur un citat de la Pascal, “singura ruşine adevărată este să nu ai nici o ruşine”.