Trăitul în România a ajuns să fie o experiență căreia e tare greu să-i faci față; eu nu am reușit, dar am avut privilegiul să pot alege unde să trăiesc. Am prieteni care-i fac față bine, cărora chiar le place, după cum am alții care visează cu diverse grade de realism la ziua când vor pleca. Vreau să le spun, mai ales celor care văd România în negru, că exagerează. Să le luăm pe rând. În primul rând politicul, sursa celor mai multe frustrări. Pe bună dreptate, e de o calitate execrabilă. Dar el nu poate fi mai bun decât electoratul său.
Problema democrației e că ea nu poate produce leadership politic. E o utopie. Ea produce politicianism și populism peste tot. La noi e încă bine: Belgia nu are guvern de șapte luni și nicio speranță să devină repede guvernabilă, sfâșiată cum e între două etnii care se detestă reciproc; Franța are un electorat socialist, extrem de ușor de inflamat cu discursuri populiste, care se opune îndârjit oricărei reforme, în timp ce țara e în declin avansat; Irlanda are un guvern care s-a repezit să salveze un sistem bancar falit, atât de falit, încât a tras toată țara după el, după ce ani de zile a privit impasibil cum băncile se extind riscant; de Grecia nici nu vreau să mă apuc să scriu.
Politicienii români nu sunt mai răi decât cei de mai sus. Comparativ, dacă ținem seama de electoratul din care provin, sunt chiar mai buni. Eu chiar cred că ar trebui să-i fim recunoscători lui Boc pentru felul în care cade pe sabie ca să curețe măcar o parte din excesele făcute de multe guverne înaintea lui. Sigur, i se pot reproșa multe, dar pentru asta ar trebui să-i fim recunoscători. Apoi, economia. Sigur, are multe pete: e structural debalansată, agricultura e varză, deși ar trebui să fie motor; mă rog, le știți pe toate. Dar sistemul financiar e cu adevărat solid, și asta e mare lucru astăzi. Avem încă tineri agili și inteligenți și dornici de afirmare, avem o infrastructură de comunicații cum multe țări pot doar să viseze, o forță de muncă capabilă și dispusă la efort și încă ieftină. Datoria externă e încă mică și relativ ușor de dus, prin comparație: împrumutăm bani acum mai ieftin decât jumătate din Europa, deși avem ratinguri mai mici. Ne lipsesc multe lucruri, dar de ce naiba ne concentrăm mereu asupra lor și nu construim pe ce avem, chiar nu înțeleg. Eram, deunăzi, în taxi; șoferul se plângea că Guvernul nu face nimic ca să fie bine. L-am întrebat: ce ar trebui să facă? Nu știe, nu e treaba lui; d-aia avem Guvern. Atunci de unde știi că ce face nu e bine?
Asta e problema noastră. Suntem o nație care știe perfect ce nu e bine, dar nu știe ce e bine. Cu felul ăsta de a gândi nu vom avea niciodată un guvern capabil, pentru că nimeni nu își poate clădi o carieră politică bazată pe competență într-un electorat care știe doar ce nu-i place. E mult prea facil și tentant mesajul negativ. Are urmăritori cu grămada, e ușor de inflamat, câștigă alegeri. Ce urmează, știm. La fel în economie: condițiile macroeconomice ne sunt mai toate favorabile. Ne ține pe loc așteptarea ca altcineva, altundeva, să ne rezolve problemele.
Mentalitatea că totul e prost ne face să bârfim prin cafenele mai degrabă decât să ne adunăm și să facem ceva. Și atunci totul devine prost, pentru că felul ăsta de a gândi e o profeție auto-împlinită. Prima condiție ca să trăim mai bine e să înțelegem ce avem de făcut, fiecare, individual, și toți împreună pentru asta. Gândirea negativă e o groapă la care fiecare săpăm și în care cădem împreună. Gaura neagră a României.
Adrian Stanciu este managing partner al companiei de consultanță Human Synergistics
