Germania reprezintă ceva mai mult de 1% din populaţia lumii – şi aproape 9% din exporturile sale. Moneda comună leagă puterea Germaniei de slăbiciunea relativă a zonei euro. Moneda unică este semnificativ mai slabă decât ar fi o monedă de sine stătătoare germană. Acest lucru subvenţionează exporturile germane, făcându-le mai accesibile la nivel internaţional.
Zona euro este un organism unic de schimburi comerciale. Acest lucru instituţionalizează eficienţa, facilitează transferul şi elimină protecţionismul dintre Germania şi cea mai mare sursă de cerere a sa – zona euro în sine. Integrarea îi restricţionează pe mulţi dintre potenţialii competitori ai Germaniei. Economiile mai slabe europene le-ar submina pe cele mai puternice prin politica ”beggar-thy-neighbour” /a deprecierilor concurenţiale şi barierelor protecţioniste sporite instituite de o ţară pentru a câştiga în detrimentul partenerilor comerciali, n.red/, dar uniunea monetară împiedică acest lucru. Deloc surprinzător, balanţa de plăţi a Germaniei a trecut de la un deficit mic la al doilea mare excedent din lume de la adoptarea monedei unice în 1999.
Germanii sunt în mod de înţeles frustraţi de hazardul moral al fondurilor de salvare acordate unor ţări periferice risipitoare, care ar putea face deficitele şi mai mari. Ei nu doresc să scrie un cec în alb – şi nici nu va trebui să o facă. Banii vorbesc: finanţarea periferiei asigură Germaniei un rol de lider în reformarea cadrului de guvernanţă a zonei euro. Recentele ‘şase pachete’ de reforme legislative prefigurează ce va veni: disciplină fiscală instituţionalizată şi o procedură privind dezechilibrele excesive care protejează împotriva hazardului moral viitor. Întreaga zonă euro va înclina spre modelul german de excedent pe măsură ce există mai multă integrare fiscală şi mai multe pârghii germane.
Fără Germania, UE se va dezintegra. Pe termen lung, Germania va avea vecini mai puţin prietenoşi dintr-o perspectivă economică şi de securitate. Pe termen scurt, se va asista la un refugiu spre obligaţiunile germane, punând o presiune imensă asupra ratei de schimb reale, şi la o deteriorare a exporturilor şi competitivităţii. Oamenii vor cumpăra obligaţiuni în loc de Mercedesuri. O nouă D-Mark va urma traiectoria recentei creşteri a francului elveţian, dar la un alt ordin de mărime.
În general, partidele politice germane sprijină o integrare mai profundă pentru a rezolva criza datoriilor. Politicienii sunt în marea majoritate pro-euro şi pro-zona euro, chiar dacă vor trena înainte de a trece la fapte. Liderii de afaceri sprijină, de asemenea, o mai mare integrare a euro. Opinia publică este însă contradictorie. Doresc germanii să finanţeze periferia? Nu. Doresc moneda euro? Da. Pe măsură ce criza se agravează, populaţia le va alege pe ambele în locul niciuneia. Dar acest lucru nu se va întâmpla uşor.
Politicienii trebuie să ia decizii dureroase. Explicarea acestora publicului poate fi singura problemă cea mai dramatică cu care se confruntă Germania. Totuşi, chiar dacă opinia publică se va întoarce împotriva zonei euro, elita nu va face acest lucru. Standardele de trai şi prosperitatea sunt fundamental legate de UE şi euro. Aceste ţări sunt istoric legate de al doilea război mondial şi aşa vor rămâne. Iar în final nu există niciun mecanism legal de ieşire din zona euro.
Când Germania a aderat la zona euro, a făcut-o cu un preţ: renunţarea la D-Mark pentru moneda comună. Din fericire, s-a dovedit că preţul a fost un premiu. Beneficiile politice ale situaţiei actuale sunt clare – Germania poate configura integrarea fiscală în termenii ei, chiar dacă vine cu o etichetă de preţ excesiv. A explica acest lucru publicului german nu va fi uşor iar drumul spre sănătatea fiscală europeană va fi lung şi sinuos. Dar acest drum trece prin zona euro iar Germania va plăti bani buni pentru ”scaunul şoferului”, conchide expertul.