Subiectul este spumos, dar el nu reprezinta o drama. Dimpotriva. Lumea politica romaneasca pare sa se lepede prin aceasta galceava de complexul oedipian al „tatalui” care conduce tara si care nu poate fi contestat de supusi. Nu numai ca nu este o drama, dar este chiar un semn al unei democratii functionale. Atributiile constitutionale ale presedintelui il tin pe primul om al statului intr-o capcana. El trebuie sa dea socoteala in fata alegatorilor cum au mers lucrurile in tara in timpul mandatului sau, dar spatiul lui de miscare este foarte restrans. Nu este un secret ca presedintele Constantinescu nu l-a dorit ca premier pe Radu Vasile, dar a trebuit sa se supuna vointei taranistilor. Atunci cand seful cabinetului are aspiratii mai inalte, conflictul este aproape inevitabil. Orice presedinte este nevoit sa raspunda in campanie electorala la intrebarea: „Ce-ati facut in ultimii patru ani?”, iar cel mai prost raspuns este sa arate Constitutia care nu-i da dreptul sa se ocupe nici de privatizare, nici de purceii de la Comtim, nici de lista medicamentelor compensate. Presedintele este un prizonier de lux, chemat sa raspunda si de greselile altora.
Tot exorcizarea unui complex este si conflictul dintre Traian Basescu, seful negociatorilor cu Banca Mondiala, si reprezentantul FMI la Bucuresti. Desi ajutorul de la FMI este vital pentru Romania, nonconformistul ministru al transporturilor nu ezita sa ceara schimbarea lui John Hill intr-un moment in care nu este prea clar daca la Washington are greutate mai mare cuvantul lui Basescu sau al lui Hill. Dar cel putin din punct de vedere electoral, atitudinea vicepresedintelui PD pare sa aiba succes: tri-misul Inaltei Porti nu mai este tratat doar cu ploconeli, ci si cu vorbe de ocara. Inca un mit spulberat.
Incet, incet, romanii vor invata ca armonia si unanimitatea nu vor putea exista in Parlament decat daca se reinfiinteaza Marea Adunare Nationala. Parerile contradictorii, chiar intre presedinte si premier, nu inseamna o slabire a democratiei ci reprezinta un exercitiu necesar, greu de invatat dupa 50 de ani de unanimitate.