Al doilea punct important este că, în toată această perioadă, poziția cadrului didactic a fost de mare prestigiu. Corpul profesoral a fost considerat o elită, având un ascendent categoric asupra elevilor/studenților.

Că sistemul a fost mai democratic sau mai puțin democratic, că materia/conținutul a fost mai mult sau mai puțin ideologizat/ă, că solicitarea elevilor a fost mai mică sau mai mare, că au fost perioade cu finanțare mai bună sau mai puțin bună – toate aceste chestiuni sunt secundare!

Din 1992 a început perioada „reformelor”. Cum spuneam, nu cred că acestea au fost făcute cu intenții rele. Până la d-na Ligia Deca, miniștrii de resort (mai puțin cei interimari) au fost cadre didactice universitare cu experiență și prestigiu în domeniul lor de activitate, care au avut ocazia să vadă cum stau lucrurile și prin alte țări. Deci, nu se poate spune că au fost persoane incompetente sau rupte de realitate și de contextul european și mondial. Desigur, au existat și comandamente politice sau idiosincrazii personale, dar cred că acestea au contat foarte puțin. 

Ceea ce a contat cu adevărat a fost perspectiva confuză, sau, poate mai bine spus, o schimbare păguboasă a perspectivei. Păguboasă pentru România, pentru că, totuși, sistemul public de învățământ este finanțat din bugetul de stat al României. Iar această schimbare de perspectivă a fost „centrarea învățământului pe elev”. Aparent, ideea este foarte generoasă: fiecare elev va fi tratat personalizat, potrivit aptitudinilor și capacităților sale, în așa fel încât să-și dezvolte personalitatea liber, fără restricții. Învățământul nu va mai fi – spuneau și încă spun reformatorii – un cimitir al tinereții elevilor!

Aplicat în practică, principiul preeminenței interesului elevului (inclusiv consecința finanțării „pe cap de elev/student”) este o catastrofă pentru România. Pentru că absolventul ia ce i s-a dat și pleacă acolo unde cunoștințele sale sunt cel mai bine remunerate. Chiar din decembrie 89, a început marele exod: până astăzi, peste cinci milioane de cetățeni români au plecat în Occident. Exodul s-a intensificat după 2001 și 2007 și s-a stabilizat după 2015.

O mică parte dintre cei plecați s-a întors. O altă parte, mai mare, a păstrat cetățenia română și practică un fel de „navetă” internațională periodică. Cei mai mulți, însă, peste trei milioane – oficial! – s-au stabilit definitiv în Occident. Probabil că numărul este mult mai mare, incluzând și copiii și chiar nepoții celor plecați în anii 90. Este simptomatic pentru lipsa de transparență (de fapt, a intereselor ascunse) a autorităților că recensământurile au fost din ce în ce mai puțin riguroase și au eșuat în a stabili exact cifra rezidenților români în Occident. Bineînțeles, acest fenomen a fost o consecință a globalizării. Într-o lume cu frontiere mai permeabile, indivizii își caută locul în care să-și maximizeze nivelul de trai. Iar România, până acum, s-a aflat mult sub nivelul mediu al Uniunii Europene. Prin urmare, foarte mulți cetățeni români, educați în sistemul public de învățământ – deci pe banii contribuabilului român – au migrat în state cu un nivel de trai mai mare. Practic, a fost (și încă este) o migrație a forței de muncă educate, a instruirii, din România către țările bogate.

Problema la care toate guvernele au dat doar justificări și vorbe goale este tocmai asta: atâta vreme cât România nu va fi atractivă pentru tinerii români, această „hemoragie” va continua. 

Aici e locul și momentul în care trebuie să distingem între două „Românii”. Există o Românie ca subiect de drept internațional, pe care o găsim descrisă în atlase și enciclopedii („un stat în sud-estul Europei, cu suprafața…, populația…, capitala…” etc.). Ca să fim bine înțeleși, această Românie este o „persoană juridică”: ea are o Constituție, niște legi, un PIB, o Bancă Națională, niște datorii, niște active, niște acorduri internaționale. Într-un cuvânt, această Românie este definită ca o entitate de tip juridic-economic. Persoana juridică România nu are suflet, nu are cultură! Nu te simți „român, patriot” în termeni de PIB!

Cealaltă Românie este „persoana fizică”. Cum s-ar putea defini „persoana fizică” a unei țări? Pe scurt, prin cultura specifică. Dar această cultură, pe de o parte, se află într-o evoluție dinamică, în acord dezvoltarea generală a societății, și, pe de altă parte, are, în epoca modernă, trei niveluri: o cultură a unei populații (un grup restrâns oarecare, asimilabil în orice moment de către un grup mai prestigios), o cultură a unui popor (care cuprinde câteva elemente „tari”, greu de asimilat – limbă, obiceiuri, credințe și o memorie istorică) și o cultură națională. Cele trei niveluri sunt, evident, trepte de dezvoltare, dar pot fi parcurse atât progresiv, cât și regresiv. Cu alte cuvinte, dacă o populație se poate dezvolta pentru a deveni un popor și, apoi, o națiune, în condiții vitrege se poate petrece și procesul invers, de regres.

Între 1848 și 1945, multe popoare au ajuns la împlinirea unui ideal „național”, adică au devenit state naționale. Terminologia care s-a impus în spațiul public în ultimele decenii – cea americană – definește toate statele ca „națiuni”, ceea ce, pentru tradiția europeană și românească nu este chiar exact: există „națiuni” care nu au propriu-zis un stat (Scoția, Catalonia), după cum majoritatea celor 193 de state care constituie ONU sunt state al căror „conținut național” este precar sau chiar lipsește cu desăvârșire, deci nu sunt „națiuni” în sensul european al cuvântului! (Din motive de politețe diplomatică nu dau exemple la această categorie.)

Caracteristica „națiunii” este aceea că ea își construiește și își finanțează constant instituțiile cheie ale culturii naționale. De obicei, în ordine cronologică: o biserică națională, un sistem de învățământ național (cuprinzând toate gradele), o literatură națională, plus alte elemente culturale (până la, să zicem echipa națională de fotbal).

Abia aici ajungem la punctul nevralgic al învățământului în România de astăzi.

Aproape toată lumea confundă „persoana juridică România” cu „persoana fizică România”. Prin urmare, toate „reformele” s-au făcut din perspectiva persoanei juridice, adică  al unui construct birocratic! În „persoana juridică România”, cetățenii nu doar că sunt interșanjabili, ci sunt interșanjabili cu orice rezident străin care muncește și plătește impozite aici! 

Mai mult, dacă se păstrează principiul că finanțarea urmează elevul, fără să existe o clauză prin care absolventul să fie obligat să lucreze în România până la acoperirea cheltuielilor de școlarizare, vom continua să oferim statelor bogate un debit de forță de muncă (bine) calificată, secătuind, astfel resursele naționale.

Miezul problemei se află, foarte probabil, în presiunea pe care o exercită lanțurile de învățământ (secundar și universitar) din „națiunile” bogate pentru privatizarea sistemului de învățământ românesc. Astfel, tinerii bogați sau cei talentați (care pot lua burse) vor beneficia de învățământul privat (finanțat și de la bugetul de stat), în vreme ce tinerii din familii modeste vor urma cursuri la școlile păublice, cronic subfinanțate!

Atenție! Nu sunt xenofob, naționalist, șovin etc.! Dar sunt împotiva ipocriziei regimului politic actual care are în vedere doar „persoana juridică România”, condamnând „persoana fizică România” la o dispariție lentă.