– Capital: Ce cărți, ce miracole adormite în colb fanariot ai (mai) zgândărit, Doina, înainte să ne determini pe noi să nu mai lăsăm din mâini „Paturile oculte”? De unde/cum/ de ce a țâșnit această poveste tocmai acum?

Doina Ruști: În perioada de lockdown, chiar pe la început, mă încercau gânduri contradictorii. În față era strada pustie, văzută pe geam, iar în spate biblioteca. În acest spațiu este greu să eviți marile întrebări, esențiale în adolescență, dar penibile – la bătrânețe. Mai ales că tocmai citisem o carte în care autorul încerca să răspundă unor astfel de întrebări foarte mari cu mijloace mediocre. Îmi părea rău de el și nu puteam să nu mă gândesc la țipătul lui pițigăiat. Și-așa mi-am adus aminte de multe alte momente similare, în care m-au apăsat întrebările ontologice, de la descoperirea camerei cu pantofi vechi, cândva în copilărie, imagine persistentă ca un ghimpe înfipt în ochi, până la Căpriceanu, un personaj recurent în scrierile mele, un fel de coș de gunoi în care am aruncat de-a lungul timpului toate chestiile nasoale. Ei bine, de câte ori ajung la Căpriceanu, e final de ceva, un fel de weekend în care n-ai chef să te ridici din pat, deși mintea lucrează, din lâncezeala asta deschizându-se drumuri, întotdeauna luminoase, ușor de parcurs. Căpriceanu este un răspuns la întrebările capitale, iar ca personaj de roman un țap ispășitor, un mod de a-mi răscumpăra păcatele metafizice, ca să-l parafrazez pe Jaspers. În jurul lui Căpriceanu se clădește toată povestea, el este vinovat de apariția Paturilor oculte, dar tot el face posibilă întâlnirea dintre doi studenți de la Litere, protagoniștii romanului. Din cauza lui totul se sparge în alte povești pentru că orice fabulație e făcută dintr-un epos contextual prin care se strecoară șerpește firul vertebral.

Legături între lumi

– Să-l lăsăm pe Căpriceanu un pic de o parte … „Paturile oculte” nu-i doar o poveste – slavă Domnului! -, ci o înfășurare de povești care te lasă cu gura căscată dacă ești mai slab de înger. Recunosc că pe mine m-a prins iremediabil istorioara Pipicăi și a lui Valache. I-ai putea găsi o continuare altfel decât cea despre care tăifăsuim acum?

– Povestea aceasta este o parte din deznodământul romanului – partea ușoară. Referitor la întrebare, mi-ar fi plăcut să dezvolt viața lui Valache. Există un episod, pe insula vraciului, undeva, pe lângă Coasta Dalmată. Bolnav, naufragiat, Valache este găsit de un albanez bătrân, care va deveni zeul său. Cred că dacă aș fi continuat povestea celor doi, s-ar fi legat de apariția misterioasă la București a acestui tămăduitor. Dar n-aș fi abandonat nici povestea de dragoste. Aromân și peregrin, Valache ajunge la București și devine fabricanul de paturi. Viața lui este afectată de impetuozitatea unui tip, care voia să fie considerat geniu. Prin urmare, o continuare a poveștii lui de dragoste ar putea fi scrisă într-o tăblie de pat, nu cu litere, ci cu petalele risipite simbolic, obnubilate la vârfuri. Uneori legăturile, mai ales cele obsesive, vin din incidente petrecute la nivel global, așa cum se întâmplă în carte, așa cum se întâmplă în lume în acest moment.

Explicația unui regres

– Am remarcat pe la mijlocul romanului câteva înțepături la adresa editurilor din România. Ce-l nemulțumește pe scriitorul din România de astăzi în legătură cu acest raport creator-editură? Cum crezi că ar trebui să arate o relație perfectă între cei doi jucători din industria cărții? Știu că nu poate exista o relație perfectă, și totuși …

– Lev, unul dintre personajele principale din roman, este librar. Prin urmare, legătura lui cu editurile, viziunea lui literară și celelalte fac parte din biografia personajului. Dar, în afară de asta, Paturi oculte este un roman despre cărți, despre destinul literaturii, despre prăbușirea societății pe care o știm. Concesiile, influențarea opiniei, prăbușirea esteticului în favoarea informației – toate astea au dus și la decăderea literaturii. Înșirarea faptelor trăite, relatarea unei întâmplări ori pastișarea unor cărți la modă – nu au nicio legătură cu arta scrisului literar. Iar romanul meu dezvoltă un parcurs epic între cufărul lui Lev, cu exemplare bibliofile și biblioteca virtuală a lui Flori – fragmentară, grăbită, alcătuită pragmatic, dar autentică și funcțională, în ideea că mutația pe care o suportăm în momentul de față se plasează în zona imaginarului. Saturați de informație, căutăm legăturile simbolice. De aici și succesul registrului fantastic în defavoarea romanului realist.

Cât despre relația editor-scriitor – ea s-a dus demult. În momentul de față este una vremelnică, oportunistă de cele mai multe ori. Nu se mai poate vorbi despre editori îndrăgostiți de scrisul cuiva ori despre scriitori fideli unui editor, până la moarte. Cărțile apar acum publicate pe net, la edituri înființate special pentru o carte. Putem vorbi despre editori-scriitori. Iar aici nu mă refer doar la cei care-și publică singuri cărțile, ci la cei care au ajuns editori pentru că voiau să-și publice cărțile. Cu vreo două excepții, editurile importante de la noi sunt ale unor scriitori, care își publică propriile cărți și pe cele ale prietenilor lor, iar pentru impresia artistică mai au și o galerie de figuranți.

Romanul, încotro?

– Că tot veni vorba de edituri … Coordonezi „Biblioteca de proză contemporană” de la „Litera”. De altfel această colecție s-a deschis cu romanul tău – „Paturi oculte” -, dar spune-ne, te rog, ce alte povești / romane au mai apărut sau mai urmează să apară în această bibliotecă? Ce cărți ne recomanzi, Doina? Există tineri autori sau tinere autoare capabili / capabile să se înhame la carul culturii noastre hărtănite?

– Tocmai din situația de mai sus a pornit acest proiect. Mă gândeam adeseori cum scriu, cum gândesc scriitorii nepublicați, cei mulți, din afara „grupurilor”, mai ales că am tot primit în ultimii ani manuscrise ori cărți tipărite pe cheltuiala autorului, unele meritorii. Iar pe dilema asta a mea s-a întâmplat să mă întâlnesc cu Dan Vidrașcu, directorul Editurii Litera, care avea un proiect asemănător. Cum tocmai eram pe finalul romanului Paturi oculte, l-am folosit drept „copertă” a colecției, ca un fel de invitație pentru cei care vor să vină alături de mine. Primele cărți apărute nu sunt neapărat cele mai bune, respectiv n-am mers pe ideea de-a ieși cu zgomot ca apoi să nu mai conteze. Cele patru cărți care au inaugurat Biblioteca de Proză Contemporană sunt însă foarte diferite – tematic, stilistic. Iar această tendință este prioritară pentru mine. Pentru ca un scriitor să se impună are nevoie de scriitori diferiți în jurul său, iar cititorul trebuie să aibă de unde să aleagă. Între preferințele mele de gen se află romanul, dar nu resping cu totul proza scurtă. Am fost foarte încântată de volumul Kyparissia de Alexandra Niculescu, proză scurtă intensă, fără artificii, cu un narator-personaj omniprezent, același pentru toate povestirile. Dar, evident, o aștept în continuare cu un roman. De asemenea, cred că vocație de romancier, cu viziune clară și acțiune alertă, are Cristi Nedelcu. Romanul său de debut Cimitirul trandafirilor anunță un autor de construcție. Dar nu pariez pe nimeni. Știu că debutul este un moment greu, cu greșeli inerente, dar totodată știu precis că un scriitor căruia nu i se oferă nicio șansă – „moare”, își pierde interesul. Sunt scriitori care ies timid, cu scrieri modeste, ca apoi, pe la a treia carte să rupă tot. După cum sunt scriitori care ies cu un roman care rupe gura târgului, dar care după aceea nu mai scriu nimic la același nivel. Asta se întâmplă mai ales acolo unde există orgolii mari, iar scriitorul vrea neapărat să-și înșele cititorii, să se dea mai important decât este.

Ca editor, a opta pentru debutanți, desigur constituie un risc, dar cineva trebuie să și-l asume, iar Editura Litera are capacitatea de a suporta dificultățile unei colecții de scriitori tineri.

Radiografia culturii noastre cea de toate zilele

– Cum se prezintă cultura românească în vreme de pandemie și cum crezi că vor evolua lucrurile acum, în 2021? Iei fără întrerupere pulsul culturii noastre, cum îl simți?

– Cu siguranță mulți scriitori au profitat de perioada aceasta și-au scris. Aruncând o privire în jur, vedem că sunt cărți valoroase apărute pe piață, în special nonficțiune, în topul aparițiilor din anul pandemiei, aș așeza pe locul întâi „Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească. Eseu de antropologie vizuală”, de Ioan Pop Curșeu și Ștefania Pop-Curșeu (Ed. Școala Ardeleană). Este vorba despre volumul al II-lea (vă amintiți că primul volum a avut un succes important), o carte masivă, foarte documentată, cu fotografii excelente, făcute în biserici, pe ale căror ziduri prototipul vrăjitoarei apare la fel de frecvent ca și cel al sfinților. Cartea reprezintă o muncă uriașă, este scrisă impecabil, cu argumente memorabile.

Unii scriitori au găsit tihna de a-și aduna articolele din presă. Dar cele mai multe sunt scrierile ficționale, apărute la edituri mici sau doar în format online, cărți cu nimic mai prejos (ba chiar dimpotrivă!) de cele publicate de edituri gomoase. Între acestea aș menționa volumul de proză Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? de Cosmin Leucuța (Casa de pariuri literare).

Pandemia a dat naștere și unei tendințe evidente de a ne refugia în vizual. Lecturile filmate, discuțiile live, cuvintele risipite pe rețele – toate acestea anunță o schimbare de perspectivă. Cultura nu înseamnă doar cărți peste cărți ori conferențiari cu gurile pline de vorbe. Actele minore de creativitate (incluzând aici și numeroasele filmulețe despre acțiuni ingenioase), dorința de împărtășire „artistică” a informațiilor, interesul exacerbat față de istorie sau față de folclor – sunt toate simptome ale schimbării, acte repetitive, plasate între ere. Prin urmare mă aștept ca 2021 să vină cu forme noi. Deja cititorii au primit în ultimii ani roluri varii (de influenceri, zbiri, păuni sau coțofene, după caz) și sunt convinsă că funcțiile cititorului se vor diversifica: citim ca să povestim ce-am citit, citim să scoatem citate (una dintre cele mai longevive îndeletniciri!), citim să schimbăm impresii. Ce constatați? În toate cazurile este vorba despre un act de comunicare. Tocmai de aceea critica profesionistă a murit. Lectura, ca preambul al unui vast symposion, pe toate tonurile, de la toate înălțimile minții va continua să fie pretex și stimul discret pentru cele mai rafinate întâlniri. Online.

– Ce planuri ai, Doina, ce (ne) mai pregătești?

O versiune audio a romanului Paturi oculte. La asta lucrez acum. Înregistrez în studioul editurii primul meu audio-book.

Doina Ruști, câteva repere

A scris trilogia fanariotă, compusă din romanele „Homeric” (2019), „Mâța Vinerii” (2017) și „Manuscrisul fanariot” (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane: „Fantoma din moară” (2008) și „Lizoanca la 11 ani” (2009). A mai publicat: „Zogru” (2006), „Cămașa în carouri” (2010), „Logodnica” (2017), „Omulețul roșu” (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru „Fantoma din moară”) și Premiul „Ion Creangă”, al Academiei Române (pentru „Lizoanca”). Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. www.doinarusti.ro