Televiziunea publică este astăzi un coşmar operaţional: oricum ai aranja şi ajusta cifrele, veniturile şi cheltuielile nu se pupă nicicum. Fiecare zi de emisie a celor șase canale din portofoliu înseamnă pierderi noi, plus adăugarea de penalităţi la datoriile existente. La sfârşitul lui 2011, TVR avea venituri operaţionale de circa 85 milioane euro şi o pierdere operaţională de circa 38 milioane euro, care se adaugă datoriilor de 82 milioane euro, înregistrate în cincinalul precedent. Explicaţia simplistă a evoluţiei deficitului (vezi tabelul) este următoarea. În ultimii cinci ani, TVR a avut venituri aproximativ fixe, însă cheltuielile s-au majorat cu aproape 50%. Societatea are doar trei surse de venit, clar definite.
Venitul din taxa TV (85% din total), veniturile din publicitate şi veniturile ocazionale, din sponsorizări şi alte proiecte (infime). Acestora li se adaugă şi o alocare bugetară de 37 milioane euro pentru asigurarea transmisiei terestre, bani care „tranzitează“ conturile TVR, 97% reprezentând plăţi pentru relee, transmisie, reţea etc. Taxa TV este nemodificată din 2003, încasările din publicitate evoluează negativ, odată cu întreaga piaţă, iar sponsorizările şi finanţările sunt limitate de lege. Cheltuielile, pe de altă parte, cresc, mai întâi prin influenţa evoluţiei cursului valutar, şi apoi prin efectele produse de Contractul colectiv de muncă (CCM) din TVR şi de anumite contracte de achiziţii de programe păguboase. Dacă TVR ar fi avut un proprietar cât de cât sănătos la cap, poarta din Pangrati era de mult cu lacătul pus şi cheia aruncată în Dâmboviţa. Doar că TVR este o companie de stat care, pe lângă obiectivul oricărui business de a-şi acoperi măcar cheltuielile, mai are şi o misiune socială şi una strategică, ce derivă din esenţa sa de televiziune publică. Deşi are datorii uriaşe, are conturile blocate şi nu pare să aibă soluţii, televiziunea publică, pur şi simplu, nu poate fi închisă. Poate de aceea, de 22 de ani, TVR este ca o haină frumoasă, dar ieşită din modă, prea des îmbrăcată şi dezbrăcată şi prea rar spălată şi periată.
Boala lungă, moartea televiziunii
Cum s-a ajuns aici? Cel mai bun răspuns îl dă un raport de audit asupra performanţei privind realizarea veniturilor şi utilizarea acestora în perioada 2008-2011 al Curţii de Conturi, efectuat în prima jumătate a acestui an, raport ale cărui concluzii Capital le prezintă în premieră şi care sunt rezultatul a câteva luni de muncă a inspectorilor Curţii. Astfel, sunt identificate zece cauze, după cum urmează, citând copios din raport. În primul rând, menţinerea veniturilor din taxa TV la acelaşi nivel, fără a fi aplicat măcar un indice de inflaţie.
Apoi, diminuarea drastică a  veniturilor din publicitate, de la 76,8 milioane lei, în 2006, la doar 29,5 milioane lei, în 2011, ca urmare a gestionării deficitare a vânzării spaţiului publicitar de către Spendid Media, agenţia care avea contract de exclusivitate pentru vânzările TVR. Urmează obţinerea de venituri foarte mici din sponsorizări şi achiziţia aberantă de filme şi programe fără a avea o proiecţie bugetară a resurselor disponibile. Aici, exemplar este cazul contractului cu NBC, ce prevede ca plăţile să crească anual, de la aproape două milioane dolari în primul an, 2006, la nouă milioane dolari anul acesta. Plus că înţelegerea obligă TVR să cumpere serialele NBC atâta timp cât acestea sunt produse (vorbim uneori de mai bine de zece sezoane).

În acelaşi „spirit“ s-a făcut şi achiziţia drepturilor de transmitere a Ligii Campionilor, care au un cost, pentru 2009-2012, de aproape 40 milioane euro (TVR a încasat până acum doar aproximativ două milioane euro din publicitatea pe aceste transmisii). Curtea mai spune că „vinovate“ sunt şi cheltuielile deosebit de ridicate cu resursa umană, în condiţiile CCM (prime de vacanţă şi sporuri), precum şi plata remuneraţiilor restante neachitate de SRTV între 2002 și 2005 către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor sau acumulările masive de penalităţi şi majorări la datoria existentă (17 milioane euro).
La cauze externe sunt menţionate cadrul legislativ defavorabil – reducerea taxei TV, limitarea numărului de minute de publicitate pe oră, obligaţia de a plăti 15% din încasările din publicitate către Consiliul Naţional Cinematografic, precum şi modificarea Codului fiscal cu privire la baza de aplicare a TVA. Se adaugă şi contextul economic general, mai bine spus criza, care a lovit puternic în piaţa de media. Inspectorii au concluzii şi în ceea ce priveşte managementul.
Management, la timpul trecut şi la prezent
Alexandru Lăzescu nu este un dr. House al managementului, însă ­Curtea de Conturi nu i-a putut imputa greşeli importante. Deciziile de management cu cel mai dur impact financiar negativ din ultimii zece ani, în viziunea Curţii, sunt toate mai vechi de iulie 2010, când şi-a început mandatul Lăzescu. Încheierea şi urmărirea deficitară a contractului cu Splendid Media, încheierea de contracte colective de muncă în anii 2008 şi 2010 cu prevederi salariale nerealiste şi neadaptate crizei, care deja făcea ravagii în piaţa media (prime de vacanţă, tichete de masă, plăţi compensatorii sau sporuri), neplata la timp (2002-2005) a sumelor datorate organismelor de gestionare colectivă a drepturilor de autor sau achiziţiile lipsite de viziune de programe sunt printre deciziile eronate, imputabile foştilor preşedinţi ai TVR, Valentin Nicolau, Tudor Giurgiu şi Alexandru Sassu.
„Cum veniturile sunt fixe, am încercat să umblu la costuri. Însă am putut acţiona doar asupra a 14%-15% din costurile totale“, spune Lăzescu. E vorba despre rezilierea contractului cu Splendid Media şi recuperarea a 2,5 milioane euro din datoria de 5,5 milioane euro pe care regia o avea către TVR, renegocierea contractului cu NBC şi renunţarea din acest sezon la transmisiile UEFA. Lăzescu a umblat şi la salarii, renunţând la tichetele de masă (economie de 1,2 milioane euro anual), plafonând şi apoi suspendând primele de vacanţă. În plus, a fost modificat programul de lucru în aşa fel încât să fie reduse sporurile. Chiar şi aşa, TVR rămâne un fel de sanatoriu pentru o parte din cei 3.300 de angajaţi.
„Avem oameni mulţi pe posturi redundante sau sezoniere“, ne declară preşedintele TVR. Probabil că între sutele de şoferi, electricieni, maşinişti ori sunetişti, s-ar putea face „curăţenie“. Există însă două mari probleme. Mai întâi, CCM-ul, care prevede 15-20 de salarii compensatorii pentru personalul disponibilizat, bani pe care TVR nu-i are. Apoi, tot ce mişcă în TVR este controlat şi aprobat de Consiliul de Administraţie, care are 12 membri, plus preşedintele TVR. Dintre aceştia, șase sunt salariaţi ai TVR. „E o aberaţie. Salariaţii sunt puşi să ia decizii care revin managerilor. De exemplu, salariile sau posturile. Ca manager, am mâinile legate“, punctează Lăzescu un factor din categoria a ceea ce el numeşte disfuncţionalităţi ale mecanismelor decizionale. Probabil că vă este cunoscut războiul făţiş dintre preşedintele TVR şi CA-ul instituţiei, conflict ce nu face decât să agraveze problemele, şi aşa uriaşe, ale televiziunii.
Ce se poate face?
Genul de dezastru financiar de la TVR nu este neobişnuit în lumea televiziunilor publice. La începutul anilor 2000, televiziunea publică portugheză acumulase datorii de peste un mld. euro şi se afla, ca şi TVR acum, în pragul închiderii. În doar trei-patru ani, portughezii au reuşit să întoarcă situaţia, atingând break-even-ul şi făcând performanţă. Cum s-a întâmplat?
„A fost o decizie unanimă. Parlamentul, guvernul, oamenii din televiziune au acceptat că e nevoie de schimbări majore. S-a schimbat cadrul legislativ, s-au oferit finanţări, statul şi-a asumat datoria şi a garantat credite operaţionale, iar televiziunea s-a restructurat profund, inclusiv prin vinderea unor active“, povesteşte Lăzescu. Ar fi modelul portughez o soluţie pentru TVR? „Nu ştiu, nu cred. În primul rând, noi nu ştim ce vrem, n-am avut viziune şi nici continuitatea necesară unor astfel de planuri. TVR a ajuns în acest punct mort tocmai din cauza asta“, răspunde descurajant preşedintele TVR. Şi se explică.
Are o strategie care presupune, printre altele, outsourcing şi externalizarea unor costuri, dezvoltarea online-ului, creşterea veniturilor din publicitate prin vânzări interne. Însă, chiar dacă ar avea libertatea să le aplice, toate măsurile cumulate nu ar fi suficiente pentru echilibrarea bugetului. În teorie, ca să poată începe să plătească datoria de 114 milioane euro, TVR trebuie să atingă mai întâi break-even-ul. Presupunând că ar avea sprijin politic, inclusiv majorarea taxei TV cu inflaţia, adică de la patru la șase lei, cadrul legislativ şi libertatea decizională, restructurarea ar dura cel puţin doi-trei ani. Apoi, să zicem că TVR îşi propune şi realizează un profit operaţional de 10% anual (o cifră de vis în această industrie).
Ar fi nevoie de 15 ani de profit de 10% pentru ca datoria să fie achitată, deci un total de 18 ani. „Este complet nerealist. Mă întreb dacă în 18 ani televiziunea, aşa cum o înţelegem azi, va mai exista“, ne spune managerul unei televiziuni comerciale locale, care doreşte să rămână anonim. Mai pe şleau spus, dacă cumva există vreo soluţie, nu este strict una de business.

Marți, 12 iunie, are loc prezentarea raportului de activitate al TVR, o adevărată sabie a lui Damocles, atârnată deasupra capetelor managerilor televiziunii publice

114
milioane euro reprezintă datoria totală a TVR la finalul anului 2011