Cineva ne conduce mâna cu stiloul când semnăm un contract

Învățăm de mici că un contract exprimă voința părților, ba chiar exprimă „legea“ părților.

 Notarul nu face decât să controleze și să consfințească faptul că un contract nu contravine legilor în vigoare ale statului. Așa era pe vremuri. În prezent, însă, nu mai e deloc clar în ce măsură contractele reprezintă cu adevărat voința părților sau pe cea a statelor. Asta pentru că, în multe domenii, reglementările impun forme intens standardizate ale contractelor. Voința părților și capacitatea lor de negociere se văd subminate. Ba chiar, contractele sunt „corectate” ulterior semnării lor, unilateral, „prin efectul legii”, pe seama reglementărilor europene și ale autorităților de resort apărute între timp. Cum s-a ajuns aici? Pe pavajul bunelor intenții. Sub pretextul rezolvării problemei „asimetriei informaționale“ între comercianți și clienți, autoritățile au decis că politicile de protecție a consumatorilor trebuie aplicate nu doar aposteriori, adică prin rezolvarea reclamațiilor acestora, ci și apriori, prin intervenții de sus înainte de derularea propriu-zisă a tranzacțiilor. Ideea de bază ar fi că acești consumatori sunt, în general, ignoranți și, deci, vulnerabili în raporturile cu firmele. În consecință, ei nu sunt capabili să negocieze eficient și să obțină termeni contractuali care să le protejeze cu adevărat interesele. Așa a apărut obligația încheierii de contracte standardizate, în special în sectorul utilităților – energie electrică, gaze naturale, apă și canalizare, căldură etc – caracterizat de existența monopolurilor regionale. În cadrul lor nu e nimic de negociat pentru că legea interzice orice modificare față de standardul reglementat, pasămite conceput pentru a le oferi clienților un grad maxim de protecție. Ca și cum la consultările de dinaintea adoptării acestor reglementări n-ar participa și companiile de profil, cu putere de influență, firesc, semnificativ mai mare decât cea a „asociațiilor de protecție a consumatorilor“.

Aceste standarde nu pot însă acoperi toată gama posibilă de nevoi ale consumatorilor, astfel încât, de multe ori, aceștia nu pot obține realmente ce-și doresc (iar furnizorii ar fi dispuși să ofere) din cauza limitelor impuse de reglementări. Pe de altă parte, obligația de a-i trata pe toți clienții la fel, în pofida condițiilor particulare ale fiecăruia, impune costuri suplimentare companiilor, care sunt trecute în cele din urmă tot în sarcina consumatorului, prin prețul produselor și serviciilor. Pe scurt, consumatorii sunt protejați cu forța. În loc de secret bancar, contracte personalizate și înțelegeri între gentlemeni, avem un vag și abstract bine general, pe care ni-l face statul prin birocrații săi. Stat care pretinde că știe totdeauna mai bine care sunt adevăratele interese ale părților dintr-un contract așa cum pretinde că știe mai bine ce substanțe să ne introducem în corp și cum să ne creștem copiii.

IONUȚ BĂLAN, 
analist economic

Acest articol a fost publicat în numărul 19 al revistei Capital, disponibil la chioşcuri în săptămâna 14-20 mai 2018