Pentru ca numarul de satire politice desenate este foarte mic, lupta dintre putinii colectionari este stransa. Fiecare doreste sa detina serii complete, nimeni nu este dispus sa negocieze, iar preturile vehiculate sunt considerate de catre criticii de arta prea mari.
Din toate timpurile, bancurile despre sex si politica au prins cel mai bine. Varianta ilustrata a poantelor despre viata politica si a politicienilor o reprezinta caricatura. Putini sunt cei care cunosc faptul ca nume celebre ale picturii romanesti, ca Tonitza, Jiquidi sau Pallady, au fost preocupate de grafica satirica.
Daca picturile acestora se vand la preturi de zeci sau chiar sute de milioane de lei, nici rarele piese de caricatura politica nu sunt mai putin valoroase. Motivul? In primul rand, numele autorilor si apoi numarul redus de caricaturi realizate de acestia. Ca si in zilele noastre, artistii vremurilor trecute „cochetau cu caricatura politica in ziarele contemporane, aceasta facand obiectul unor procese celebre, intentate autorilor de catre reprezentantii puterii.
Am descoperit cativa dintre colectionari, buni prieteni intre ei, care se „curteaza reciproc pentru eventuale achizitii.
Ovidiu Popescu este istoric de arta, iar Codrin Stefanescu si Florian Preda – oameni de afaceri, dar, mai presus de acest lucru, ei sunt pasionati de pictura contemporana.
Fiecare a incercat sa achizitioneze piese cat mai multe si cat mai valoroase, bineinteles la preturi cat mai convenabile. Anunturile in ziare, licitatiile, „spargerile de colectii, cum se spune in limbajul lor, sau mai bine spus „destramarea unor colectii importante sunt principalele moduri in care isi pot achizitiona piesele.
Codrin Stefanescu este extrem de incantat de „chilipirul pe care l-a facut atunci cand a achizitionat opt piese ale lui Steurer, cu modica suma de 700 USD, in anul 1995, pe care le cautase timp de sapte ani. In mod cert, afirma el, cota lor a crescut mult pe piata, considerand ca a facut nu numai o investitie sufleteasca, ci si una financiara. O caricatura a lui Pallady, intitulata „Politicianismul, in care un clovn multicolor reprezenta metafora politicii din perioada interbelica, era cotata in urma cu trei-patru ani la 200 USD, grafica satirica a lui Konstantin Jiquidi la aproximativ 750 USD in 1996, iar cea a lui Tonitza se vindea, in 1995, cu circa 500 USD. Acesta din urma isi considera grafica satirica „nu produsul unui om ce rade de semenii lui, ci, dimpotriva, desenul unui pesimist exasperat de bestialitatea oamenilor si indurerat de suferintele lor”.
Strainatatea nu ramane impasibila
Crescand cota artistilor romani la licitatiile interne, in special a lui Grigorescu, Tonitza si Pallady, de la doua-trei mii de dolari, in 1989, la aproximativ treizeci de mii de dolari in prezent, strainatatea nu a ramas insensibila la acest fenomen si a supralicitat, desi numele acestora abia deveneau cunoscute peste hotare.
Chestiunea valorii graficii satirice realizate de marii artisti plastici este controversata. Vladimir Bulat, critic de arta la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural National, considera ca aceste preturi sunt nejustificat de mari, grafica satirica fiind o chestiune de context politic la vremea respectiva, fara valoare financiara prea mare in prezent. In schimb, exista colectionari dispusi sa plateasca sume mari de bani, pentru ca ei considera caricatura politica realizata de „varfurile de lance ale picturii romanesti o investitie pentru viitor.
Caricaturistii de azi preiau stafeta predecesorilor
Oricine rasfoieste paginile „Saptamanalului de moravuri grele Academia Catavencu, in mod inevitabil, isi opreste privirea pentru cateva secunde pe caricaturile lui Mardale. Desi poate parea greu de crezut, in spatele acestor desene satirice se afla o persoana serioasa. De altfel, el recunoaste ca nu este un tip comic, nu-i place sa vorbeasca foarte mult, dar adora sa-si exprime „anumite atitudini intr-un mod grafic: „Mesajul meu reiese mult mai clar.
Octav Mardale ne ofera cateva definitii ale caricaturii politice. In primul rand, intr-un limbaj mai academic, este un editorial digerabil, sau sinteza unor evenimente, unde mesajul este mai direct si mai usor de inteles. Mai pe romaneste, ar numi caricatura politica ilustrarea expresiei „a face haz de necaz. Si ca tot veni vorba de haz, se bucura nespus ca marea calitate a romanilor este simtul umorului.
Daca in alte activitati este o lipsa totala de materie prima, pentru caricatura politica romaneasca, slava Domnului, subiecte sunt destule. Nu stres, nu pana de inspiratie.
Pentru curiosi, reteta unei caricaturi politice reusite ar fi urmatoarea: sa fie cat mai simplu de inteles si sa se refere la un eveniment politic de interes general. O caricatura prea mult prelucrata deja nu mai are aceeasi savoare.
Octav Mardale este artist plastic. Caricatura este un hobby, o pasiune temporara. Totul a pornit dupa 1989, cand „si-a incercat mana cu cateva caricaturi, pentru a-si exersa talentul de grafician. Pornind la drum cu Academia Catavencu inca de la al doilea numar, s-a creat o legatura mai greu de rupt acum, desi de multe ori a fost tentat sa renunte. Ar dori sa fie perceput, mai intai, ca artist plastic, si doar apoi in calitate de caricaturist, dar lucrurile au fost tocmai invers. La expozitiile deschise ca artist plastic, lumea a venit mai mult pentru a vedea „de ce e in stare, domle, ala de la Catavencu. De aceea, nu intentioneaza sa deschida o expozitie de caricatura, pentru ca ar insemna sa-si intareasca statutul de caricaturist, in defavoarea artistului plastic.
Apreciaza caricatura maestrilor picturii romanesti, pentru ca este una de situatie, chiar daca nu mai este de actualitate.
Un motiv in plus pentru care nu a renuntat au fost si banii. Caricatura politica impune continuitate, „nu poti face acum pe comicul, si peste o jumatate de ora sa te inchizi in atelier si sa te metamorfozezi in artist in plin proces de creatie. Oricum, din punct de vedere financiar, am avut continuitate: am inceput caricatura pentru bani si o fac si acum tot pentru bani, marturiseste in gluma – sau in serios – Octav Mardale.
Florina Marinache
