Pentru a ridica în Bucureşti o locuinţă, efortul se aseamănă unui coşmar recurent întins pe ani de zile, chiar şi pentru cei cu resurse financiare substanţiale. Slalomul printre avize şi alte aprobări de moment ne determină uneori să ne întrebăm cum era cu o sută de ani în urmă.

Pe atunci, autorizaţiile erau valabile numai vreme de şase luni, faţă de un an, cât este astăzi (în plus, cu posibilitatea prelungirii), iar comanditarul era obligat să păstreze autorizaţia de construcţie în original la punctul de lucru. Aveau dreptul să întrebe de ea atât poliţaiul de la circumscripţie, cât şi vardistul străzii.

Săpăturile trebuiau dezinfectate cu lapte de var şi calaican (sulfat de fier) în proporţie de 200 de grame de var la 100 de grame calaican pentru un metru pătrat de suprafaţă. Pentru obţinerea autorizaţiei, proprietarul trebuia să prezinte patru documente: planul general al terenului; un plan de pivniţă cu arătarea temeliilor; un plan pentru fiecare cat; o tăietură generală a clădirii şi faţada dinspre stradă. Nimeni nu putea construi sau chiar repara clădiri sau împrejmuiri fără autorizaţia obţinută de la primărie.

În primele două ocoale ale oraşului exista obligaţia să se ridice imobile doar din zidărie sau piatră. La periferie se puteau construi şi clădiri din paiantă, lemnele fiind complet îngropate în zidărie, dacă nu depăşeau cinci metri înălţime. De altfel, era interzis a se face din lemn atât casele, cât şi acoperişurile. Exista şi pe atunci obligaţia de retragere cu doi metri faţă de vecinătăţi. Exceptând periferia, nu erau permise decât împrejmuiri din zid şi fier.

În timpul lucrărilor, molozul rezultat în urma dărâmării zidurilor vechi trebuia bine stropit cu apă, pentru ca pulberea să nu se împrăştie în aer. Molozul urma să fie depozitat în spatele zidurilor – şi nu pe stradă sau trotuare. Apoi, proprietarul era obligat să nu depoziteze pe timpul lucrărilor nisip, pietriş sau alte materiale pe trotuare, să stropească în mod regulat cu apă zona sa de stradă şi să cureţe rigolele.

În cazul în care proprietarul nu respecta planul comunal privind alinierea şi regimul de înălţime, reglementate prin autorizaţie, imobilul urma să fie demolat „fără nicio despăgubire, fie pentru casă, fie pentru teren“. Şi apoi nu vopseai casa după dorinţele tale. Casele urmau să aibă toate o culoare imitând culoarea pietrei de construcţii. Faţadele trebuiau să fie mereu în bună stare şi curate.

Erau zone în Bucureşti cu interdicţie pentru birtaşi, simigii şi brutari. În cea mai mare parte a inelului central, de la Splai la Piaţa Dorobanţi şi din Mihai Vodă până în zona străzii Patria, firmele cu desfacere se supuneau unor stricte reglementări urbanistice.

Vechiul plan urbanistic a fost aplicat cu rigurozitate; datorită lui avem acum şi acel oraş eclectic, pe care-l admirăm până şi în cazul locuinţelor mai modeste din fostele cartiere negustoreşti.