Multe cărţi ştiinţifice şi de popularizare sunt lansate pe piaţă şi autorii sunt impresionaţi de dotarea trupelor germane, tehnica din Reich fiind considerată superioară celei aliate şi numai prin superioritatea numerică s-a putut obţine victoria din mai 1945. Oare să fie adevărată această interpretare?
Aliaţii au avut o industrie cu posibilităţi tehnice uimitoare şi fabricile americane nu erau supuse bombardamentelor. Nici măcar nu exista un astfel de risc şi muncitorii nu trăiau în stres. În plus, erau obţinute informaţii ştiinţifice de la partea britanică pentru a se face rapid un salt calitativ. Orice specialist în armament putea să-şi vadă repede ideile modelate în oţel şi aluminiu.
Artileria este o categorie de armă ce nu mai trezeşte astăzi un interes deosebit din partea analiştilor militari pentru că există cultul pentru binomul tanc – avion. Autorităţile din SUA au avut grijă să nu trimită trupele pe front fără să fie protejate de gurile de foc grele şi obuzierul M1 de calibrul 203 mm impresiona prin forţa de distrugere a proiectilelor cu o masă de 90,7 kg.
Era deosebit de precis şi, dacă erau calculate corect distanţele, putea să nimerească şi un cuib de mitralieră, o ţintă mică pentru care nu era risipită muniţie scumpă în mod normal. Nu se făcea însă economie atunci când era în joc viaţa infanteriştilor americani.
Mitralierele germane de tip MG 42 lansau o ploaie de gloanţe mortale într-un timp scurt şi reprezentau punctul de rezistenţă al poziţiilor de infanterie. O lovitură reuşită determina retragerea soldaţilor speriaţi de forţa Americii.
Sovieticii aveau o piesă cu acelaşi calibru şi care lansa un proiectil de 100 kg. Era capabil să se mişte în câmp tactic cu ajutorul şenilelor şi astfel să fie mai puţin expus tirului artileriei cu bătaie lungă. Barosul lui Stalin făcea ravagii dacă ţintele erau identificate corect şi toate piesele dintr-un sector trăgeau în acelaşi timp. Partea germană n-a reuşit să ofere astfel de guri de foc şi astfel nu putea să fie neutralizate trupele ascunse în tranşee şi fortificaţii de campanie.
Industria Reich-ului a pus accent pe o puşcă de calibrul 7,92 mm, gloanţele lansate având un impact mare asupra corpului uman. Era cu încărcare manuală şi folosea încărcătoare cu numai cinci cartuşe. Mauser 98 K a avut o carieră frumoasă în prima conflagraţie mondială, dar începea să-şi arate limitele în faţa maselor de infanterişti dotaţi cu pistoale-mitralieră. Varianta Kar 98 era mai scurtă, dar nu rezolva problema cadenţei în luptele apropiate.
Materiale de calitate au fost risipite pe un sistem depăşit. Militarii americani dispuneau de puşca Garand M1 ce dispunea de un mecanism automat de încărcare şi astfel infanteristul nu mai era obligat să manevreze închizătorul şi să piardă linia de ochire. În plus, magaziile dispuneau de opt cartuşe. Partea sovietică a trimis trupelor puşca SVT-40 cu clasicul calibru 7,62 mm şi o rezervă de zece cartuşe.
Conducerea de la Berlin a trimis trupele la atac fără o dotare tehnică de calitate şi nici cantităţile nu erau suficiente, dovadă stând faptul că soldaţii foloseau tot ce se afla prin depozitele statelor învinse sau ce găseau pe câmpurile de luptă. Era ruşinos pentru o rasă presupus superioară, dar fiecare face tot ce poate pentru salvarea propriei vieţi.
Documentarele de astăzi au promovat imaginea unor trupe germane dotate cu armament automat şi care erau mereu sprijinite de diferite modele de blindate. Realitatea a fost una crudă pentru militarul din prima linie, cel ce primea o simplă puşcă.
Istoricii români au scris că partea germană nu şi-a onorat obligaţiile asumate prin contracte, dar chiar propriile trupe duceau o lipsă cronică de tehnică de luptă care să asigure o superioritate zdrobitoare pe fronturile vaste.
