Dar, pentru prima dată, scrie publicația NationalInterest, acum s-a aflat ce orașe rusești ar fi fost distruse și de ce. Guvernul SUA a declasificat recent lista țintelor Comandamentului Aerian Strategic (SAC) din anii 1950. După ce ar fi trimis bombardiere și rachete americane pentru atacuri nucleare în întreaga lume comunistă.

„SAC a listat peste 1200 de orașe din blocul sovietic, din Germania de Est până în China, cu priorități stabilite”, potrivit Ahivei Securității Naționale, ONG-ul care a solicitat informațiile declasificate. “Moscova și Leningradul erau prioritare.

Moscova avea 179 Designated Ground Zeros (DGZ), în timp ce Leningradul avea 145, inclusiv ținte ”populație”.

Cel puțin teoretic, nu ar fi fost o distrugere fără noimă sau un bombardament terorist. Trebuia să existe altceva în spatele nebuniei nucleare.

Prioritatea SAC a fost distrugerea puterii aeriene sovietice înainte ca bombardierele sovietice să poată atinge țintele americane și vest-europene.

Aproximativ 1.100 de aerodromuri au fost vizate și prioritizate. Cu bazele sovietice de bombardiere Tu-16 Badger din Bykhov și Orsha din Belarus în capul listei. Odată ce capacitatea războiului aerian sovietic era distrusă, urma ca industria sovietică să fie bombardată în continuare.

Nu ar fi fost cruțați nici civili nevinovați. Lista țintelor SAC, realizată în 1956 și publicată ca parte a unui studiu de planificare a armelor nucleare în 1959, a inclus în mod deliberat populații civile.

Planul SAC a specificat „distrugerea sistematică” a țintelor urban-industriale ale blocului sovietic, vizînd în mod specific „populația” din toate orașele. Inclusiv Beijingul, Moscova, Leningradul, Berlinul de Est și Varșovia ”, au remarcat cercetătorii Arhivei Securității Naționale.

„Atacarea în mod intenționat a civililor era în contradicție cu normele internaționale, care interziceau atacurile asupra oamenilor, spre deosebire de instalațiile militare cu civili din apropiere”.

Planificatorii SAC presupuneau în 1959 că ar putea ataca cu 2.130 bombardiere B-52 și B-47, cu avioane de recunoaștere RB-47 și cu avioane de luptă F-101. La care se adaugau 376 de rachete. Studiul din 1959 recunoștea că aceste rachete (înainte ca ICBM-urile să fie dezvoltate în anii 1960) aveau șanse minime de a-și distruge țintele. Așa că bombardierele cu echipaj ar fi fost armele principale.

În timp ce exploziile ar fi produs mai multă căldură și radiații, accentul s-ar fi pus pe obținerea daunelor maxime provocate de explozii pentru a distruge avioanele și bazele sovietice.

Deși a fost creată în era nucleară, strategia SAC aduce mai mult cu ofensiva bombardamentelor americane împotriva Germaniei și Japoniei în Al Doilea Război mondial decât cu un război al secolului XXI.

Concentrarea asupra forței aeriene sovietice și a infrastructurii ar fi fost obiective familiare pentru piloții de pe B-17 și B-29. Teoria că rachetele puteau da rateuri și că doar bombardierele cu echipaj erau de încredere, aduce cu dezbaterile de azi despre drone vs. avioane cu echipaj.