Moneda unică este cea care i-a impins pe investitori către periferia Europei, pentru ca apoi să-i alunge în ţările de origine. Acum marii investitori din nordul Europei nu sunt dispuşi să se întoarcă prea curând pe pieţele de obligaţiuni de la periferie, chiar dacă liderii europeni vin cu o soluţie imediată, asta pentru că "ei nu uită uşor", aşa cum a spus  Carsten Brzeski, economist pentru ING Bank în Amsterdam.
Investitorii au văzut în obligaţiunile ţărilor mediteraneene un substitut al celor germane sau al altor economii solide, fiind atraşi de randamentele mai mari ale acestora.
O altă ispită a fost aceea că fondurile de pensii au preferat investiţii în moneda în care pasivele lor erau denominate, adică în euro. Expunerea băncilor pe obligaţiunile statelor periferice a fost încurajată şi de politica Băncii Centrale Europene, care permite oricărei bănci din zona euro să depună obligaţiuni guvernamentale în schimbul unor împrumuturi pe termen scurt, conform aşa ziselor acorduri de răscumpărare, sau „repo”.

Operaţiunile monetare ale BCE au ajutat, la rândul lor, naţiunile cu economii mai slabe să se împrumute la dobânzi minime, întărind credinţa că un împrumutător suveran din cadrul zonei euro nu va fi lăsat să cadă, după cum susţine Simon Johnson, fost economist-şef la FMI.

Şi cum riscul de intrare în incapacitate de plată era considerat zero, băncile europene nu au considerat necesar să păstreze rezerve de capital contra obligaţiunilor suverane emise de ţările din zona euro, pe care le deţineau, ceea ce a impulsionat şi mai mult sectorul bancar să le cumpere.

Dar odată ce riscul devalorizării s-a redus, a apărut un altul, pe care investitorii nu l-au anticipat: guvernele naţionale, lipsite de sprijinul băncilor centrale, ar putea intra în incapacitate de plată.

Un prim indiciu al acestui risc a apărut odată cu problemele bugetare ale Greciei, iar pe măsură ce îngrijorările investitorilor creşteau, problema datoriilor s-a extins la nivelul unui efect de domino care ameninţă să inverseze procesul istoric de integrare financiară europeană, remarcă Wall Street Journal.

Pentru a-şi proteja banii, băncile, companiile de asigurări şi fondurile de pensii din nordul Europei şi-au tăiat împrumuturile către ţările aflate în dificultate, iar acum investesc doar în ţările de origine sau pe pieţele cele mai sigure, precum Germania.

„Asistăm la un proces de "de-globalizare. Investitorii se întorc pe propriile pieţe şi chiar dacă deţin în continuare obligaţiuni, ei nu mai vor le răspândească în întreaga zonă euro, ca înainte", a declarat Andrew Balls, preşedintele departamentului de gestiune de portofolii a Pimco – cea mai mare societate de administrare de fonduri de obligaţiuni suverane din lume.

Şi chiar dacă izbucnirea crizei europene este pusă pe seama nesăbuinţei fiscale, cele care au înrăutăţit situaţia atât de mult încât au făcut-o imposibil de rezolvat sunt deciziile investiţionale din interiorul zonei euro.

Zona euro nu suferă doar de o criză de încredere, ci şi din cauza faptului că unele state europene rămân fără sprijin financiar, pândite de pericolul colapsului financiar. În cel mai rău scenariu, reducerea creditării ar putea duce la un val de falimente suverane, provocând o recesiune adâncă. O consecinţă ar putea fi părăsirea zonei euro de către unul sau mai multe state, sau chiar destrămarea uniunii monetare.

Ce i-ar putea convinge pe principalii investitori europeni să revină pe pieţele periferice de obligaţiuni?
, se întreabă Wall Street Journal, dând apoi exemplul directorului departamentului de investiţii al Fondului de pensii al Industriei de Transporturi din Olanda, care a vândut, începând de anul trecut, toate obligaţiunile suverane pe termen scurt emise de Grecia, Spania şi Italia. Întrebat când va mai investi pe piaţa italiană, Patrick Groenendijk a răspuns: "Dacă vreţi un răspuns sincer, când vor avea moneda proprie".

Te-ar putea interesa și: