Încă de acum 200 de ani, călătorii străini ne descriau ca pe un loc al contradicţiilor şi al opoziţiilor extreme, unde coexistau paşnic sărăcia şi bogăţia, vechiul şi noul, tradiţionalul şi modernul, orientalul şi occidentalul. Deşi au trecut mulţi ani, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult. Dimpotrivă, sfertul de secol în care s-a făcut trecerea de la comunism la economia de piaţă pare chiar să fi accentuat anumite contraste.

Oraşele groazei

În 1992, Petroşaniul avea 52.000 de locuitori. Două decenii mai târziu, ajunsese la 37.000 (respectiv cu aproape 30% mai puţin). Scăderi similare s-au înregistrat şi în cazul altor oraşe din Valea Jiului: Lupeni (de la 33.000 la 23.000), Petrila (de la 29.000 la 22.000), Uricani (de la 13.000 la 9.000), dar şi în alte zone miniere: Moldova Nouă (de la 17.000 la 12.000 de locuitori) sau Bălan (de la 11.000 de locuitori în 1992 la 6.000 în 2011). Este adevărat că cele mai multe localităţi din România au suferit o reducere a populaţiei după 1990, principalele motive fiind scăderea natalităţii şi emigraţia externă (după deschiderea graniţelor, peste trei milioane de concetăţeni s-au mutat, temporar sau definitiv, în străinătate).

Dar, în cazul aşezărilor miniere, impactul a fost mult mai sever şi a fost cauzat, în principal, de închiderea exploatărilor neprofitabile, proces care a debutat la mijlocul anilor ’90. Rămaşi fără muncă, zeci de mii de oameni au plecat pentru totdeauna, iar în urma lor au rămas cartiere în paragină, blocuri pe jumătate goale, sărăcie şi lipsă de speranţă. Cartierul Dallas din Vulcan, de pildă, este celebru pentru ratele enorme ale şomajului, ale abandonului şcolar şi ale criminalităţii. Probleme similare au avut de-a lungul timpului şi alte zone monoindustriale, cum ar fi Valea Ruhrului în Germania şi anumite regiuni din Ţara Galilor. Însă investiţii private şi ajutoare de stat au reuşit să le ţină pe linia de plutire şi, în destule situaţii, chiar să le transforme în zone prospere. Problema este că ecologizarea zonelor miniere din România a fost estimată la circa un miliard de euro, bani practic imposibil de găsit la buget în următorii ani.

Fantomele industriei comuniste

Cartierele şi oraşele decăzute merg mână în mână cu fabricile comuniste transformate în ruină. Fie că aveau tehnologii învechite (unele din ele datând chiar din perioada interbelică), fie că îşi pierduseră piaţa de desfacere, fie că au fost prost conduse (intenţionat sau nu), multe din uzinele care înainte de 1990 angajau mii de oameni şi-au închis treptat porţile. De-a lungul anilor, tot ce avea o oarecare valoare (de la utilaje la uşi şi ferestre şi de la mobilier la rămăşiţe de materie primă) a dispărut, mai mult sau mai puţin legal. În multe locuri au fost extrase chiar şi acoperişurile, cărămizile din pereţi şi fierul din structura de rezistenţă. Astfel încât fostele combinate cu care se mândrea regimul Ceauşescu arată astăzi ca şi cum ar fi trecut printr-un război necruţător.

Dacă în unele cazuri urmele lor au dispărut total, fiind acoperite de parcuri comerciale sau ansambluri rezidenţiale, în cele mai multe locuri, fie că vorbim de Călan, de Hunedoara, de Anina, de Valea Călugărească, de Piteşti ori de Vaslui, ruinele sunt încă (parţial) în picioare şi transmit un mesaj puternic. Bineînţeles că fiecare aude altceva.

Lor li se adaugă zecile de halde de steril, iazuri de decantare sau depozite de deşeuri industriale semi-abandonate risipite peste tot prin ţară, de la Tulcea la Baia Mare şi din Clisura Dunării până în Bucovina. Ele reprezintă o sursă importantă de poluare pentru aer, ape şi sol şi un pericol la sănătatea localnicilor, numeroase studii medicale indicând rate mai mari ale anumitor tipuri de boli grave în zonele cu pricina. Şi aici se pune, desigur, problema costurilor de ecologizare, care se măsoară în milioane sau zeci de milioane de euro pentru fiecare obiectiv industrial abandonat.

Proiecte eterne

De curând, partea de sud a centurii Capitalei a primit un strat nou de asfalt. Nu e perfect, dar faţă de gropile şi şleaurile imense de până de curând, este un pas înainte. Cu toate acestea, peisajul nu s-a schimbat prea mult: cozi imense în intersecţii, cu nelipsiţii cerşetori şi vânzători ambulanţi de nimicuri, grămezi de moloz şi bălării de înălţimea unui om de-o parte şi de alta a şoselei, iar cele două sectoare pe care se lucra la lărgirea drumului (DN7-A1 şi DN2-A2) par abandonate (unul de fapt şi este, firma câştigătoare a licitaţiei dând faliment anul trecut). Nu doar cei care au trecut cu maşina pe centurile de la Budapesta, Praga ori Belgrad (ca să nu vorbim de capitalele vestice) îşi dau seama că situaţia variantei de ocolire a Bucureştiului, pe care uneori poţi pierde două ore, este de-a dreptul revoltătoare. Când alţii au deja autostrăzi de centură cu trei benzi pe sens, noi nu reuşim să extindem la două benzi pe sens un drum deja existent şi să construim câteva pasaje peste calea ferată.

Dacă ne încălzeşte cu ceva, nu este singurul proiect pe care nu reuşim să-l ducem la capăt de câteva decenii. Canalul Dunăre-Bucureşti, calea ferată Vâlcele-Râmnicu Vâlcea sau Esplanada (fostul şantier al Complexului Cântarea României din Capitală) sunt doar câteva din obiectivele în care am investit sume colosale şi pe care, din neputinţă sau nepăsare, le-am abandonat şi le-am lăsat pradă naturii. Iar reluarea lucrărilor este mereu amânată, principalul motiv invocat fiind lipsa de fonduri. Pentru canalul Dunăre-Bucureşti, de exemplu, se estimează un necesar de jumătate de miliard de euro.

 

Istorie abandonată

Tot ruine, gunoaie şi bălării sunt de multe ori cele mai bune cuvinte pentru a descrie starea unor clădiri istorice din România. Fie că este vorba de imobile aflate în centrul oraşelor sau pierdute prin mediul rural, fie că au ajuns în această stare din cauza nepăsării, a lipsei de bani sau pur şi simplu intenţionat (proprietarii încercând să degradeze clădirea astfel încât să o poată demola şi construi altceva în loc), este vorba de sute de monumente în pericol.

Pe listă se află, printre altele, cetatea romană de la Beştepe, Tulcea, transformată parţial în groapă de gunoi, sau castelul Ugron de la Zau de Câmpie, considerat a fi una din cele mai frumoase construcţii din Transilvania, care se află în stare avansată de degradare fără ca autorităţile judeţene din Mureş, în patrimoniul cărora se află clădirea, să dea semne că au de gând să facă ceva. Şi mai gravă este situaţia palatului Micul Trianon din Floreşti, Prahova, din care au mai rămas doar zidurile. Construit începând cu 1911 şi niciodată terminat sută la sută, imobilul aparţinând lui Grigore Cantacuzino a suferit daune în timpul celor două războiae mondiale şi apoi a fost naţionalizat, intrând începând cu 1948 într-un proces de degradare. În prezent, noii proprietari încearcă să salveze palatul şi să refacă parcul acestuia după planurile originale.

 

Kitsch-ul la putere

Dacă pentru renovarea clădirilor istorice nu se găsesc bani decât cu greu şi, de multe ori, atunci când este prea târziu, nu la fel stau lucrurile când vine vorba să construim mare şi prost. Probabil că nu este localitate din România în care să nu fi apărut în ultimii 25 de ani cel puţin o clădire care să arate ca o declaraţie de război la adresa bunului gust şi care să încalce cel puţin una din regulile de bază ale arhitecturii. Problema este atunci când cartiere sau localităţi întregi intră pe acest drum, devenind celebre la nivel internaţional. Două exemple sunt suficiente. Primul este reprezentant de palatele ţigăneşti de la Buzescu, la doi paşi de Alexandria, imitaţii ridicole ale unor clădiri celebre sau combinaţii contradictorii de stiluri. Vin apoi vilele din Certeze, Maramureş, construcţii cu trei-patru etaje înghesuite una în alta pe strada principală a localităţii. Cele mai multe au fost ridicate din bani câştigaţi în străinătate, cu principalul scop de a epata, dar de multe ori proprietarii au ajuns să locuiască doar într-o cameră sau două, din cauza costurilor mari de întreţinere.

 

 

500 milioane de euro. La atât este estimată investiţia necesară pentru finalizarea canalului Dunăre-Bucureşti, a cărui construcţie care a fost abandonată în 1989

 

1 miliard de euro. Atât ar costa ecologizarea zonelor miniere, condiţie fundamentală pentru reconvertirea lor spre alte activităţi (turism, agricultură şi zootehnie, mică industrie)