Deși abordată încă de pe timpul reverendului Thomas Malthus, problema cu iz filozofic a moralității actului economic a înregistrat un interes deosebit spre sfîrșitul secolului trecut odată cu apariția lucrărilor lui Amartya Sen. Dezbaterile în literatura ecomomică occidentală asupra imoralității sau amoralității economice au fost punctate de teorii seducătoare ca cea a lui Marshall Mc Luhan care propăvăduia apariția așa numitului ” Village Global”, un spațiu economic și social mondial în care principiile morale ar fi impus înlocuirea conflictelor armate cu acoduri de tip gentelman agreement, ca cea a  ” economiei sociale și solidare” ,ca cea a ”economiei eco-circulare sau cea a ”comerțului echitabil”.

Problemele crizei economice și financiare internaționale a șters interesul pentru această temă fiind considerată inutilă,  similară celei despre sexul îngerilor. Părerea care se impunea era aceea a analizei moralității economiei prin prisma inegalităților în sensul în care modelul neoliberal introdusese o distribuție discriminatorie a produselor muncii atât la nivel individual , colectiv cât și național. Se considera imoral actul economic generator de inegalitate, scopul moral al acestuia fiind tocmai asigurarea unei repartiții echitabile a veniturilor și eliminarea marilor decalaje în valorificarea rezultatelor activității economice.Un rol important în disiminarea acestei opinii l-au avut bine cunoscutele lucrări ale lui J. Stiglitz și T. Piketty.

Adevărata problema a imoralității era însă cu totul alta. A apărut în contextul eforturilor de găsire a unor soluții de contracarare a recesiunii prin găsirea unor soluții prioritare de amendare a modelului creșterii economice cu noi ”motoare”  apte de funcționare chiar în condiții de austeritate și cădere a piețelor. Este perioada în care modelul neoliberal al pieței globale se dovedește depășit prin incapacitatea menținerii trendului crescător al schimburilor internaționale din perioada anterioară crizei ( 3,6% față de 7,7%).

Situația impune o revizuire a conceptului de creștere prin schimbare de priorități în direcția reorientării efortului de finanțare spre crearea unor segmente de piață cu un tip de ofertă special, neinfluențat de efectele crizei. Acest segment de piață privilegiat nu putea fi creat prin argumente economice ci numai geopolitice. Astfel, piața de tehnică militară a apărut ca un nou și puternic motor de creștere economică prin crearea politică a unei cereri de armament în zone ”inflamate” de interesele geopolitice ale marilor puteri sub impulsul marilor producători de armament. Criza arătase că menținerea artificială pe termen lung a consumului este imposibilă, cauzând fenomene de macro instabilitate și de tensiuni sociale cu consecințe letale asupra întregului sistem. Modelul de dezvoltare occidental bazat pe consumatorism de tip ”Welfare State” sau specific perioadei ”Trente glorieuses” avea nevoie de un alt motor de dezvoltare care trebuia să se caracterizeze prin exploatarea unei piețe largi, sigure și de durată, printr-o activitate de tip integrator cu extensii largi pe verticala și orizontala circulației factorilor de producție, pe capacitatea producerii unei valori adăugate superioare mediei producției industriale, pe o pondere importantă a inputului de cercetare/dezvoltare și pe posibilitatea creării monopolului pe producție și desfacere, ca și pe un sistem de planificare și reglementare a producției și a pieței.

Rezultatele acestei motor prioritar de creștere sunt extraordinare. În 2014, piața echipamentelor militare s-a situat la o valoare de 1776 miliarde de dolari, adică 2,3% din PIB la nivel mondial. Orientarea este și ea vizibilă în sensul că volumul cheltuielilor pentru achiziționarea de armament s-a micșorat în principalele țări dezvoltate occidentale dar a crescut substanțial în țările emergente sau cele din zone cu probleme de instabilitate geopolitică. Dacă cu zece ani în urmă Emiratele Arabe cheltuiau 1620 de dolari pe cap de locuitor pentru cumpărarea de armamanet în 2014 au cheltuit 2.336 dolari, Arabia Saudită  de la 1.002 la 2.356 dolari, China de la 16 la 141 iar India de la 13 la 38 dolari pe cap de locuitor.

Este clar că revenirea războiul rece încălzește economia dar cu temperaturi diferite de la țară la țară. Încălzirea va fi mai mare în țările dezvoltate și mai mică în țările mai puțin dezvoltate. Pentru țările dezvoltate occidentale ca și pentru Rusia, războiul rece sau hibrid poate fi considerat un puternic motor de creștere. Pentru România poate fi un factor de stagnare sau chiar de involuție economică. Totul depinde de înțelepciunea celor care conduc destinele țării. Dacă efortul bugetar suplimentar de 2% va fi orientat spre dezvoltarea industriei militare naționale și spre recâștigarea locul bun pe care l-a avut cândva în exportul mondial atunci, războiul rece va fi și la noi un  factor de încălzire a economiei. Dacă, nu, atunci ne va răci și mai rău economia.

Poate cititorul se va întreba dacă este moral să încerci să rezolvi problemele de criză ale economiei mondiale prin creșterea producției și vânzării de produse militare. Nu, nu este moral dar să nu fim naivi să credem că economia este morală.

Acest articol a fost publicat în al treilea număr al revistei Capital, din 18-24 ianuarie 2016