PUBLICAȚIILE NOASTRE:

Editoriale

O promisiune greu de respectat

Autor: capital.ro | luni, 28 martie 2016 | 1 Comentarii

Mircea Coşea, profesor în economie

Conferința de la Paris (COP21: „21th Conference of Parties“) a fost considerată o promisiune făcută omenirii de către cele 190 de țări participante. Au promis prin acordul semnat că vor acționa activ și imediat pentru salvarea planetei de efectele distructive ale încălzirii globale. Trebuie totuși amintit că COP21 nu este prima promisiune în acest sens, numai că cele anterioare nu au fost respectate. Conferința organizată de către Organizația Națiunilor Unite la Rio în 1992 pune în discuție pentru prima dată la nivel global problema implicațiilor economice și geopolitice ale fenomenului încălzirii globale. Conferința ajunge la concluzia că pentru a reduce  doar cu 2 garde Celsius încălzirea globală până la sfârșitul secolului ar fi necesară reducerea emisiei de gaz de seră cu 75% până la nivelul anului 2050 în țările dezvoltate (Nord). Numai în aceste condiții, țările în curs de dezvoltare (Sud) ar putea reduce decalajul față de țările dezvoltate, condiție esențială de echilibrare a raportului dintre cele două zone de dezvoltare (Nord-Sud). Din păcate, concluziile Conferinței de la Rio nu au fost transpuse decât modest și parțial în politicile naționale ale principalelor țări dezvolate.

 

Ce șanse au promisiunile de la Paris să fie respectate? Cât de realiste sunt speranțele pe care le avem de a vedea declanșarea unui efort la nivel global pentru evitarea unui dezastru ce apare tot mai mult ca o certitudine a viitorului secol? După Conferința de la Rio a trebuit să se aștepte Conferința de la Paris din 2015 pentru ca problema încălzirii globale să aibă o nouă și mai realistă tratare. Conferința  s-a încheiat pe data de 12 decembrie 2012 prin semnarea unui acord considerat a fi ”istoric”. Mai mult de 190 de țări participante au adoptat un tratat internațional referitor la reducerea cu cel puțin 2 grade Celsius a încălzirii globale  până la sfârșitul secolului (în raport cu așa numita eră preindustrială). Se consideră că este un acord istoric și o victorie diplomatică deoarece a reușit să depășească eșecul suferit de negocieri în 2009 la Conferința de la Copenhaga. Până în 2009, cadrul general de negociere era cel stabilit prin protocolul de la Kyoto (1997)  prin care se stabilea contribuția fiecărei țări la reducerea gazului cu efect de seră în manieră multilaterală. Acordul de la Paris a eliminat multilateralismul, introducând sistemul ”contribuțiilor voluntare și unilaterale” ale fiecărui stat în parte. Abandonarea protocolului de la Kyoto a devenit necesară deoarece unele state dezvoltate (SUA, Canada, Australia) au refuzat să-l semneze, ceea ce a determinat și unele state cu economie emergentă să se abțină de la aplicarea lui. S-a creat o situație prin care unele state emergente  (China, India) s-au considerat libere să nu aplice prevederile protocolului ajungând să dețină aproape jumătate din volumul emisiilor de gaz cu efect de seră la nivel planetar. În acest context, trebuie spus că acordul COP21 are și avantajul introducerii unor verificări a contribuțiilor voluntare la intervale de cinci ani ceea ce ar crea o presiune asupra politicilor naționale în direcția respectării obligațiilor asumate.

 

 Părțile bune și ”istorice” ale acordului COP21 nu înlătură însă multe dificultăți în îndeplinirea obligațiilor asumate de 160 de țări din cele 190 prezente la Paris. Analiștii susțin că se profilează două tipuri de dificultăți. Primul tip este o consecință a însăși conceptului de contribuție voluntară. Există suspiciunea ca aceste contribuții pot fi asumate politic, în sensul unor promisiuni supraevaluate pe motiv politicianist-electoral. O astfel de supralicitare este posibilă datorită faptului că evaluarea rezultatului direct este dificilă,  ponderea contribuției naționale la reducerea reală a emisiei de gaz de seră la nivel planetar fiind incertă. Al doilea tip de dificultăți este de natură tehnică și financiară, numit în analizele recente occidentale  ”responsabilitate comună dar diferențiată”. Termenul se explică prin ”responsabilitatea istorică” a diferitelor țări față de acumulările de gaz cu efect de seră în atmosferă. Această responsabilitate istorică a reprezentat cel mai important obstacol în existența unui acord în perioada dinaintea COP21. Astfel, țările emergente și în curs de dezvoltare, aflate la începutul procesului de industrializare, au refuzat să participe pe picior de egalitate cu țările dezvoltate și industrializate, argumentând cu diferența de efecte poluante la diferite nivele de industrializare. Într-adevăr, până la mijlocul secolului XX numai Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii, Japonia și într-o oarecare măsură Uniunea Sovietică au fost responsabile pentru emisiunile de gaz cu efect de seră. Contribuția altor țări (China, India, Brazilia, Coreea de Sud) este remarcată doar în ultimii 30-40 de ani. Dificultatea tehnică și financiară reieșită prin acordul de la Paris apare la nivelul țărilor dezvoltate care, pentru prima dată,  au recunoscut existența responsabilității lor istorice ceea ce le impune un efort suplimentar  de transfer de tehnologie și capital către țările în curs de dezvoltare pentru a se asigura că acestea nu vor recurge la folosirea excesivă a energiilor fosile și nici nu vor fi blocate din acest motiv în parcursul lor spre dezvoltare și reducere a decalajelor. Se estimează că un astfel de transfer s-ar cifra  pentru perioada 2015-2030 la circa 89.000 miliarde  dolari pentru sectorul energetic la care s-ar adăuga 4.000 miliarde dolari pentru investiții în sectorul energiilor verzi.

 

Adevărata problemă a acordului de la Paris considerată a fi însă mult mai serioasă este cea a capacității reale de a atinge obiectivul limită de 2 grade Celsius.

În 2015, temperatura medie a depășit cu 1 grad Celsius media temperaturii preindustriale. Specialiștii sunt unanim de părere că ”bugetul de carbon” adică volumul cumulat de emisiuni viitoare compatibil cu obiectivul de 2 grade Celsius nu este mai mare de 1000 gigatine (miliarde) echivalent CO2, ceea ce înseamnă douăzeci de ani de emisiuni în ritmul actual de emisie. Pentru a respecta nivelul dorit al bugetului de carbon ar fi necesar reducerea nivelului emisiilor la zero cel târziu la nivelul anului 2080. Problema este că nicio tehnologie actuală și nici de perspectivă apropiată nu este cunoscută pentru a asigura o astfel de reducere, adică cca 50 de gigatone echivalent CO2. Singura cale de ajungere la un astfel de obiectiv este clasică și bine cunoscută: creșterea suprafețelor împădurite. Pădurile sunt, la actualul nivel al cunoașterii și dezvoltării tehnologice, singurele capabile de a capta și stoca CO2 atmosferic dar, la nivelul predictibil al capacității reale de extindere a suprafețelor forestiere nu se poate spera la o reducere a CO2 mai mare de 2 gigatone anual, insuficiente pentru îndeplinirea obiectivului propus. În aceste condiții, pentru a respecta bugetul carbon ar fi necesar să se renunțe cât mai repede posibil  la utilizarea celei mai mari părți a resurselor planetare de combustibil fosil. Ar trebui să nu se mai exploateze cca 80% din resursele de cărbune ceea ce ar însemna o reducere potențială a emisiilor cu 3600-6400 gigatone de CO2. Ar trebui, deasemenea, să se renunțe la exploatarea a cca o treime din rezervele cunoscute de petrol și jumătate din cele de gaz natural. În paralel, astfel de politici de menținere a bugetului carbon la nivelul dorit ar trebui să fie acompaniate și de politici fiscale specializate (fiscalitate verde). Astfel, ar fi de dorit să existe un calcul și a evaluare   prin preț al emisiilor de CO2, materializat fie printr-o taxă la nivel mondial asociată cu un mecanism de redistribuire, fie prin tarife naționale sau regionale de  calcul și plată al emisiilor CO2. Având în vedere dificultățile tehnice și financiare pe care le ridică aplicarea acordului COP21, s-ar putea spune că el are caracter istoric nu pentru că ar conduce la o reală schimbare a actualului model de dezvoltare economică ci doar pentrucă reprezintă, pentru prima dată, recunoașterea unanimă a pericolului în care se află civilizația și chiar specia umană ca și necesitatea luării unor măsuri globale de atenuare a acestui pericol. Ce efect vor avea aceste măsuri și cât de reală este angajarea fiecărui stat semnatar la realizarea lor sunt încă neclare și la limita imprevizibilului.



SPUNE-TI PAREREAAcum poti comenta si prin intermediul
contului de facebook. DETALII >>

EVZ

Economica.net

Ziare.com

AutoBild

Unica

Adevarul

Click

DZ

Animal Zoo

EVZ Monden

spune-ti parerea Acum poti comenta si prin intermediul
contului de facebook. DETALII >>

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul Capital.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.