Premierul Victor Ponta a scris pe Facebook, după condamnarea lui Dan Voiculescu: „(…)vreau să asigur pe toată lumea că, atât timp cât voi fi lider politic și cetățean al României, sunt obligat să fac tot ce stă în puterile mele pentru ca jurnaliștii Antena 3 / Antena 1 și toți jurnaliștii din țara noastră, indiferent de politica lor editorială, să-și poată desfășura activitatea conform dreptului constițutional la liberă exprimare și independența presei. Sunt convins că, dincolo de momentele dramatice prin care trec familiile celor condamnați, o țară liberă poate exista doar dacă există și o presă liberă. Alături de milioane de alți români doresc și cred că mulți ani de acum înainte «Antena 3 va fi aici»!“

Deci, Antena 3 e „too big to fail“. Precum corporațiile clientelare sau băncile care au risipit banii cetățenilor, un post de televiziune e considerat acum prea important ca să dea faliment. Antena 3 e, practic, un bun public – decretează primul ministru – activitatea sa trebuie să continue netulburată indiferent ce. Pe banii cui? Pe banii contribuabililor, evident, altfel care e sensul acestei declarații? Nu vă lăsați păcăliți. Libertatea de exprimare nu e deloc îngrădită de instituția falimentului. Într-o economie liberă, bazată pe dreptul de proprietate privată, oricine e liber să spună ce vrea; oricine este liber să folosească ce mijloace vrea pentru a disemina informații. În măsura în care dispune de aceste “mijloace”, desigur. Competiția dintre companii de presă ne asigură că resursele sunt canalizate cu prioritate către acele voci care transmit cea mai valoroasă informație – din punctul de vedere al consumatorului. Dacă un trust de presă nu se mai bucură de credibilitate și nu mai primește resurse, e firesc ca el să își diminueze activitatea, poate chiar să dispară, iar alte companii de presă și alți jurnaliști (mai buni) să îi ia locul. Așa funcționează concurența, în aceasta constă libertatea presei. Nu putem vorbi altfel de libertate, nu există „drept la liberă exprimare“ pe banii altuia (cel puțin, nu fără acordul persoanei în cauză), la fel cum nu există „drept la liberă circulație“ la mine în sufragerie (fără acordul meu).

Dacă guvernul intervine și – prin cenzură, prin taxe sau prin subvenții – împiedică sau încurajează activitatea unui trust de presă, atunci libertatea presei e afectată. Intervenția statului se face în disprețul consumatorului și ignoră preferințele cetățenilor. Dacă guvernul acordă privilegii unei companii, nu o face decât confiscând mai întâi resurse de la mine și de la voi, împiedicând dezvoltarea firmelor concurente; implicit distorsionează circulația informației, dând prioritate propagandei. Piața televiziunilor e amplă și concurențială, nu există pericol de monopol sau de dispariție a difuzorilor de informație. Într-o societate liberă, dacă nimeni nu e prea mare ca să intre în pușcărie, cu atât mai mult nimeni nu e prea mare ca să dea faliment.
 

Bogdan Glăvan,
profesor de economie, autorul blogului www.logec.ro