Totul este spre mai bine!

Scriu aceste rânduri în seara zilei de 14 decembrie. Ceva mai devreme, la sfârșitul consultărilor cu reprezentanții partidelor parlamentare, președintele Klaus Iohannis a declarat că „încă nu sunt întrunite condiţiile pentru desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru”.

În ultimele trei-patru zile, mass media a relatat pe larg despre neînțelegerile de la discuțiile dintre cele trei partide care ar putea realiza o majoritate „de dreapta” în Parlament. Din câte am citit eu, toți comentatorii opinează că președintele se află într-o poziție dificilă, în care „va pierde” (?!) în orice variantă. De asemenea, discursul mainstream din presă clamează că în România se întrevede o criză politică greu de rezolvat.

Punctul meu de vedere este exact contrar: președintele se află în cea mai confortabilă poziție, iar încăierarea de moment dintre partide netezește rapid calea către o guvernare stabilă pentru următorii patru ani.

Premise: 

1. România este un stat important pentru stabilitatea unei anumite configurații internaționale, dar nu are un cuvânt de spus într-unul dintre primele trei niveluri de decizie nici în Uniunea Europeană (al cărei membru este) și, cu atât mai puțin, nici în Administrația SUA (cu care se află într-un parteneriat strategic). Cu alte cuvinte, parametrii (politici, economici, financiar-bancari, comerciali și de mobilitate a forței de muncă) în care evoluează guvernarea de la București sunt stabiliți din afară.
2. Președintele Klaus Iohannis nu este, propriu-zis, un politician. Ascensiunea sa –  de la primăria Sibiului (nu sap mai profund!) la candidatul de premier în 2009, apoi la funcția de președinte al PNL și, în fine, la funcția supremă în statul român – a fost datorată unei relații de fidelitate/încredere cu partenerii externi ai României. Ca președinte, Iohannis a urmat o agendă stabilită de acești parteneri, fiind, din acest punct de vedere, un funcționar conștiincios și (pleonasmul e necesar!) predictibil.

Să dezvoltăm argumentația!

Ce își doresc partenerii externi (și, în special, Germania) în privința situației din România? Răspunsul e logic: a. stabilitate socială și, inclusiv, o mulțumire/calmare a populației, b. un statu quo al asimetriei economice față de Occident, c. execuția rapidă și eficientă a obligațiilor și responsabilităților externe ale României. 

Un guvern care să asigure aceste trei condiții simultan trebuie, respectiv: a. să nu fie foarte politic și să fie eficient în gestionarea situațiilor de urgență, b. să aibă, totuși, o componentă de dreapta, c. să răspundă „întocmai și la timp” solicitărilor externe. 

Prin urmare, un asemenea guvern ar trebui condus de o persoană din afara partidelor, cu o bună experiență de organizare și comandă. Internele, Apărarea și Externele ar trebui, de asemenea, încredințate unor tehnicieni. La ministerele economice ar putea fi numite persoane din linia a doua, tehnică, a partidelor de dreapta, iar la Muncă, de exemplu, o persoană agreată de stânga politică. În cazul, nesigur, în care președintele ar avea scrupule, celelalte ministere pot primi miniștri politici, pentru satisfacerea aparențelor și micilor orgolii.

E un scenariu improbabil? Să ne gândim cât i-a trebuit lui Klaus Iohannis să-l convingă pe Ludovic Orban să-și dea demisia! Iar dacă USR-PLUS sau UDMR mârâie, domnul Nicolae Ciucă se poate înscrie imediat în PNL! Marcel Ciolacu  a declarat, în primăvară, că PSD l-ar susține pe Nicolae Ciucă la șefia guvernului. De ce n-ar face-o și acum?

Un partid de mână forte, cvasi-politic, bazat pe dreapta, poate fi chiar minoritar, dacă va avea un sprijin din partea stângii.

Încăierarea de acum dintre partide are tocmai rolul de a le convinge că nu au altă soluție decât să asculte dictatul președintelui. Există multe pisici de arătat tuturor liderilor partidelor, așa că, până la urmă, aceștia se vor mulțumi cu mai puțin, mai ales în ideea că nici „ceilalți” nu primesc mai mult. 

Mai există două argumente de ordin pur sociologic. Primul este legat de legitimitate. Dacă partidele din noul Parlament au, împreună, o legitimitate de 33% (prezența la vot), președintele poate pretinde că are o legitimitate de 66% (care poate fi interpretată fie ca procentajul de anul trecut, fie ca absenteismul din alegerile de acum). Klaus Iohannis poate oricând să închidă gura partidelor cu acest argument! Și, atenție!, nici măcar AUR nu va iniția suspendarea președintelui!

Al doilea argument ține de climatul de opinie. În orice barometru de opinie publică, prima întrebare este: „Credeți că, în acest moment, în România, lucrurile se îndreaptă într-o direcție bună sau greșită?” Înainte de alegeri, procentajul celor care au răspuns „într-o direcție greșită” a ajuns la aproape 70%. Deci, vorbim de guvernul PNL, al premierului Ludovic Orban, da?!

Situația în țară e dificilă, oamenii s-au săturat de scandaluri și îi detestă pe politicieni. De ce ar risca Iohannis repetarea situației guvernului CDR din 1996? Klaus Iohannis nu are nimic în comun cu PNL, care, la drept vorbind, n-a fost, pentru actualul președinte, decât un taxi care l-a adus de la Sibiu la Cotroceni. Nu e nevoie să fii mare sociolog ca să-ți dai seama că un guvern precum cel descris mai sus, impus de președinte, cu un om de mână forte în frunte (care poate să nu fie, neapărat, Nicolae Ciucă!), ar primi, imediat, peste 50% din susținerea cetățenilor.

Avem, în fine, argumentul establishment-ului european. În Germania, guvernul se bazează pe Marea Coaliție (GroKo) dintre creștin-democrați și social-democrați. Această cooperare se repetă, informal, la nivel european, prin relația dintre PPE (popularii, la care sunt arondate PNL și UDMR) și PSE (socialiștii, la care este asociat PSD). Relația PPE-PSE la nivel european nu e neapărat de amiciție. Ea se manifestă, însă, energic în cazurile de „deviaționism”, când este amenințat statu quo-ul puterii la nivel european. Răsturnarea de la putere a PSD, în 2019, a avut, desigur, și componente interne, multe și variate, dar s-a datorat, în cea mai mare parte, faptului că echipa lui Liviu Dragnea a pierdut orice sprijin extern.

Prin contrast, Klaus Iohannis se bucură, personal, de un sprijin unanim din exterior. În plus, schimbarea de la Casa Albă va apropia pozițiile SUA și UE (pe filiera germană) și-l va scuti pe președintele român de șpagatul pe care trebuia să-l facă în relațiile cu Administrația Trump.