Majoritatea popoarelor au în cultura colectivă niște valori sănătoase. Organizarea riguroasă la germani, respectul pentru ceilalți la japonezi, libertatea la americani… Poate că generalizarea este puțin forțată, dar nu am întâlnit în nicio altă cultură un proverb de tipul „Lenea e cucoană mare” și nici valorizarea exagerată a nimicului precum la conaționalii mei.

„Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, era o altă vorbă care a făcut carieră în anii comunismului. „Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese!” Mai vreți și alte exemple? Sunt convins că mai cunoașteți acest timp de zicători culese din „înțelepciunea” populară. Sigur că am folosit cuvântul înțelepciune la modul figurat, fiindcă nu găsesc nimic valoros sau folositor, cât de cât, în a ridica în slăvi și a preamări, în fapt, furtul. Șmecheria tipic românescă, băgatul în față, trecutul pe roșu, săritul peste barieră, înșelatul la cântar, plus câte și mai câte metode de a fura se află la mare prețuire printre ai noștri. În aceste condiții, mă întreb câți proști mai există încă, doar ca să poată să se descurce toți hoții amatori din spațiul carpato-danubiano-pontic?

Ultimele proiecte ale actualei puteri, după eliberarea deținuților și grija exagerată pentru drepturile rău-făcătorilor îmi dau și mai multe motive de angoasă. Amnistii, grațieri, iertări de datorii, acestea sunt principalele preocupări ale guvernanților. Plus acordarea de tot felul de pomeni, pe motive care de care mai puerile și pe care să le poată accesa oricine, cu condiția să cunoască pe cineva care știe pe cineva dintre membrii partidului-stat.

Este posibil să existe argumente pentru absolut orice măsuri și-ar dori Liviu Dragnea și ai lui. Nici nu mă mai obosesc să demontez cu argumente textele oficiale recitate de comunicatorii de serviciu, la ore de maximă audiență pe ecranele televizoarelor. Am alunecat deja într-o zonă în care intențiile și motivațiile celor de putere sunt mai străvezii decât chiloții unei lucrătoare din industra sexului. Nu mai poate niciun om cu capul pe umeri să se prefacă orb la mașinațiunile regelui de carton din Teleorman: o dictatură de toată frumusețea, cu organe de stat represive, care să pedepsească la ordin pe oricine are o atitudine critică la adresa puterii. Iar străinii să ne mai lase în pace, că ne putem descurca și singuri, că doar avem gaze în Marea Neagră și aur la Roșia Montană.

 

Mie, unuia, nici nu mi se mai pare atât de important dacă reușesc planurile de iertare de păcate – penale și financiare – ale tuturor hoților de până acum. Ceea ce este cu adevărat important este dacă populația acestei țări se va dovedi de acord cu asta. În cazul în care se întâmplă ceea ce nu mi-aș fi putut imagina nici în coșmarurile cele mai negre – fraternizarea poporului cu ciordacii și nicolicii din parlament – nu-mi rămâne decât să le dau dreptate celor aproximativ patru milioane de români care și-au pus bocceaua în băț și au plecat unde au văzut cu ochii.

 

Acest articol a fost publicat în numărul 29 al revistei Capital, disponibil la chioşcuri în săptămâna 23 – 29 iulie 2018

Te-ar putea interesa și: