Un drum de urmat sau un plan de dezbătut? Aceasta este cea mai importantă întrebare referitoare la rezultatele summitului european de la Bruxelles. Poziția divergentă a Marii Britanii și absența unor garanții pentru rezolvarea crizei datoriilor suverane au creat incertitudine în jurul deciziei germano-franceze de a crea noi reguli fiscale pentru zona euro și statele care vor să adere la monedă.
Utilizarea de către Marea Britanie a dreptului de veto în ceea ce privește modificarea Tratatului Uniunii Europene a adâncit Canalul Mânecii, cel care desparte și fizic Regatul Unit de Europa continentală. Premierul britanic David Cameron a declarat că avantajele refuzului sunt mai mari decât dezavantajele.
Dacă luăm în calcul că Marea Britanie are mai mult spațiu economic de manevră decât restul UE, dar și faptul că britanicii (leagănul capitalismului) nu se împacă cu ideea că nemții și francezii conduc Europa, putem spune că David Cameron are dreptate. Din păcate, timpul s-ar putea să nu îi dea dreptate, mai ales după ce se va observa că legăturile dintre UK și restul continentului sunt mult mai puternice decât par.
Soluțiile încă se caută
Dar înainte de a vedea cât mult poate pierde Marea Britanie, este important să vedem ce șanse de succes are planul „Merkozy“. Teoretic, planul încearcă să impună o viteză constantă de creștere pentru toate statele care aderă, în sensul că limitează capacitatea țărilor de a „lucra în pierdere“ și de a se împrumuta pentru o creștere economică mai mare. Odată acceptate aceste condiții fiscale, la care se adaugă cele legate de aprobarea bugetelor naționale de către instituțiile UE, Germania, prin Banca Centrală Europeană, spune voalat că va garanta pentru datoriile publice din zona euro și nu lăsa nicio țară să ajungă în insolvență.
Cu excepția Marii Britanii, toate statele din UE au acceptat planul, unele cu rezerva obținerii unei aprobări din partea Parlamentului (Suedia, Cehia, Ungaria). Până în martie 2012, noul tratat ar trebui să fie finalizat și adoptat de fiecare stat în parte. Se poate spune că acesta este drumul pe care Uniunea Europeană a decis să meargă în viitor. Numai că până în martie mai sunt trei luni, trimestru în care este timp suficient pentru multe schimbări.
Unul dintre lucrurile care nu au apărut în discuțiile șefilor UE este tocmai modalitatea prin care deficitele structurale se pot reduce la minimul de 0,5% din PIB. Iar aici este o problemă mai mare decât pare la prima vedere. Se știe că Germania înregistrează cel mai mare excedent de cont curent din Europa (și chiar din lume, depășind China ca pondere în PIB – 5,7% excedentul Germaniei în 2010 versus 5,2% cel al Chinei). Excedentul unei țări se traduce prin deficitul alteia. Diferențele se reglează, de obicei, prin investiții străine făcute de economia cu excedent. Cel mai bun exemplu este chiar China, care a investit cea mai mare parte a rezervelor valutare imense în bonduri emise de SUA, economia care consemnează cel mai mare deficit comercial valoric cu China.
Dar ce se va întâmpla în Europa, unde Italia și Spania luate împreună sunt un partener comercial pentru Germania mai mare decât SUA?! Ori se vor reduce exporturile nemțești în raport cu importurile din statele UE, ori vor crește importurile din Germania până când vor egala exporturile. Cel puțin una dintre cele două ar trebui să se întâmple, astfel încât economiile cu probleme din sudul continentului să își poată echilibra bugetele.
Bun, reducerea consumului în statele cu probleme va antrena automat și scăderea importurilor (cel puțin în raport cu exporturile, așa cum se întâmplă și în România în ultimi trei ani). Iar Germania își poate menține exporturile cu ajutorul statelor emergente, piețe foarte mari, precum China și India. Dar, în acest caz, dezechilibrul rămâne, iar diferența tot va trebui acoperită. Eventual prin finanțări oferite de BCE  și care nu vor mai fi acoperite niciodată? O dilemă greu de rezolvat și care va necesita, cel mai probabil, reevaluări ale economiilor în sine, traduse prin recesiune.
Efectele depășesc granițele Europei
„Cu cât este mai mare Europa, cu atât este mai greu de integrat. Acesta este adevărul evident“, a declarat Nicolas Sarkozy, președintele Franței, pentru a sublinia necesitatea noului tratat în viitoarea UE cu 28 de membri, ultimul membru acceptat fiind Croația. Dar Sarkozy, Merkel și Cameron ar trebui să înțeleagă că în joc este viitorul tuturor statelor din UE, nu doar al celor din zona euro. Iar prin extensie vorbim chiar de economia globală.
Marea Britanie își permite să meargă separat, chiar dacă va avea multe de pierdut dintr-o eventuală părăsire a UE. Dezintegrarea Uniunii ar fi mult mai devastatoare pentru economiile non-euro, aflate încă în dezvoltare. Sperăm ca șefii UE să înțeleagă acest lucru înainte de a da curs orgoliilor și rivalităților istorice.

700
mld. euro este suma care ar trebui să liniștească piețele cel puțin pe termen scurt în privința crizei datoriilor, bani furnizați statelor UE

Ne aflăm pe marginea prăpastiei. Uniunea Europeană, a celor 27, trebuie să aleagă între calea comunitară și cea a egoismelor naționale.
Donald Tusk, Prim-ministrul Poloniei