Una dintre primele reglementări ale noii puteri instalate în România după 1990 a fost să acorde fiecărui cetăţean dreptul de a călători în afara ţării. Acum, la 20 de ani după Revoluţie, poate părea un lucru minor, dar atunci, pentru o naţie care stătea cu ochii mijiţi în televizoarele alb-negru la programele bulgarilor, sârbilor sau ungurilor sau răsfoiau  pe furiş revistele aduse pe sub mână de afară pentru a mai ridica un colţ al cortinei care-o despărţea de lumea liberă, a fost o eliberare.

Unul dintre simbolurile intrării în lumea liberă a fost paşaportul, micul carneţel cu coperte verzi (la acea vreme) greu de obţinut şi de folosit în timpul comunismului şi care, iată!, acum putea fi luat de oricine. Printre milioanele de oameni care au stat la cozi sa-şi ridice paşaportul există şi acum români care şi-au luat carneţelul în anul 1990 şi care nu au ieşit niciodată din ţară.

Poate că ştiau şi atunci că nu vor avea  bani să călătorească, poate că nu, nu mai contează. Paşaportul a devenit normalitatea noului tip de viaţă, la fel ca portocalele la aprozar, carnea la gostat fără coadă sau desenele animate în fiecare zi la televizor.

Teoretic, puteai obţine paşaport, practic era aproape imposibil

A fost decretul-lege nr.10 din 8 ianuarie 1990 privind regimul paşapoartelor şi al călătoriilor în străinătate. Acesta abroga actul care-i ţinea practic închişi între graniţe pe români, respectiv decretul 156 din 1970 privind regimul paşapoartelor. Pe timpul comunismului teoretic se putea obţine paşaport şi se putea călători în străinătate, cu următoarele restricţii: nu puteai obţine paşaport dacă trezeai suspiciunea că vrei să rămâi în străinătate, dacă aveai datorii de care autorităţile credeau că vrei să scapi părăsind ţara, dacă ai fi putut, în general, aduce prejudicii intereselor statului. Lucruri care, evident, erau la libera apreciere a Ministerului de Interne şi Securităţii, care erau obligate prin lege să verifice pe oricine vrea să obţină paşaport.

Erau acceptate ceva mai uşor călătoriile în interes de serviciu, atunci când şeful solicita eliberarea paşapoartelor celor care urmau să iasă din ţară, dar era atenţionat chiar de lege că el răspunde pentru toţi cei care părăsesc ţara. Pentru un român care avea chef de plimbare de capul lui prin lume (doar cea socialistă, evident) în lege exista un capitol distinct, cu cereri, aviz de la Oficiul Naţional de Turism al Republicii Socialiste România şi Biroul de Turism al Uniunii Tineretului Comunist.

Poate că acum este greu de crezut, dar, potrivit legii din ’70, în vigoare până la căderea lui Ceauşescu, aprobarea călătoriilor în interes personal se făcea de către Consiliul de Miniştri (Guvernul), care stabilea şi ordinea românilor care voiau să plece în străinătate.

Nu aveai voie să ţii paşaportul acasă

Paşaportul era atât de important pentru regimul comunist încât n-aveai voie nici măcar să-l ţii acasă. Actul  trebuia predat Miliţiei (sau “organului” care l-a eliberat) în 48 de ore de la întoarcerea în ţară. “A fost o explozie a cererilor pentru paşapoarte, pentru că înainte de 1990 nu-l puteai obţine. Aveai nevoie de o aprobare, de la o direcţie independentă din Ministerul de Interne, dar, oricum, fără avizul Securităţii nu puteai să ai paşaport şi nici să obţii viză pentru ţara în care voiai să mergi”, a explicat pentru capital.ro ministrul desemnat al Internelor, Emeric Şaghi, om cu o vastă experienţă diplomatică.

Se putea merge în Ungaria şi Iugoslavia fără viză

Decretul din ’90 a abrogat cea mai mare parte a restricţiilor, iar obţinerea unui paşaport a devenit mult mai facilă. La fel şi călătoria peste graniţe, în ciuda faptului că era încă nevoie de viză pentru ţările din Europa Occidentală. “După 90, a devenit foarte simplu pentru toată lumea să călătorească. Toată lumea a fost închisă, era păcat să nu profiţi. Unii aveau rude stabilite în străinătate. Apoi, imediat după  ’90, în ţările din jurul nostru, Bulgaria, Ungaria, fosta Iugoslavie se putea merge fără viză. Era foarte simplu să poţi să mergi câteva sute de kilometri”, mai spune Şaghi.

Valuta se putea cumpăra doar cu paşaportul

Mai era un motiv pentru care era necesar paşaportul după 1990. “A existat la un moment dat o reglementare prin care nu puteai cumpăra valută decât dacă te duceai cu paşaportul, motivând astfel că îţi trebuia valută pentru o plecare în străinătate. Autorităţile au luat această decizie ca să nu deregleze piaţa financiară” ,ne-a mai spus Şaghi. Într-adevăr, potrivit unei norme a Băncii Naţionale, casele de schimb puteau vinde maximum 500 de dolari pe an unei persoane, iar tranzacţia era obligatoriu să fie trecută în paşaport.

A ajuns aproape inutil

Treptat, majoritatea ţărilor europene au eliminat obligativitatea vizelor pentru români. Apoi a venit momentul 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană, iar paşaportul a devenit inutil pentru majoritatea ţărilor europene – este necesar doar buletinul de identitate pentru a călători în spaţiul comunitar.

Te-ar putea interesa și: