Străzi desfundate, blocuri gri, cu dâre negre în dreptul zecilor de coșuri din tablă care străpung pereții. Maidane acoperite de buruieni, pe care aleargă copii prost îmbrăcați și pasc animale triste. Bănci rupte, pe care stau oameni tăcuți ori peste măsură de gălăgioși, ținând în mâini sticle cu cea mai ieftină bere ori cea mai tare țuică de la chioșcul din colț. Oraș minier din Valea Jiului, Banat ori Oltenia? Fost centru siderurgic din Transilvania ori orășel ridicat în sudul țării odată cu industria chimică? Petrila ori Călan, Anina sau Zimnicea, peisajele sunt, în mare măsură, interșanjabile. În afara imaginii deloc încântătoare, aceste localități mai au ceva în comun: s-au dezvoltat în jurul unei companii sau al unei industrii, iar intrarea în declin a acesteia, de cele mai multe ori petrecută în anii ’90, a pus la grea încercare localnicii și autoritățile.
În 1930, un singur oraș din România, Reșița, avea mai mult de 50% din populația ocupată activând într-o singură ramură industrială, alte trei situându-se în zona de dependență relativă, de 30%-50%, se arată într-un studiu realizat de dr. Dana Bianca Dumitrescu. După industrializarea forțată din perioada comunistă, aveam zece orașe monoindustriale doar în zona extractivă (în Uricani, de pildă, aproape 70% din forța de muncă era activă în minerit), două în siderurgie, șase în industria constructoare de mașini (cu Plopeni și Cugir cu peste 65% din salariați), unul în industria chimică (Victoria) și două în cea ușoară. Lor li se adăugau 12 localități unde monoindustrialismul în rândul forței de muncă se situa între 30% și 50%. Un deceniu mai târziu, însă, lucrurile se modificaseră semnificativ: doar șase orașe miniere și două specializate în industria constructoare de mașini (Cugir și Mioveni) mai aveau mai mult de jumătate din populația ocupată prezentă într-o singură ramură.
Pe panta descendentă
Schimbarea a fost efectul restructurării generale a economiei din ultimul deceniu al secolului trecut. Locurile de muncă relativ sigure și bine plătite din epoca monoindustrială au fost înlocuite, în zeci de orașe mici din România, de șomaj prelungit, joburi efemere ori slab remunerate, dar și de o întoarcere în masă la agricultura de subzistență sau de migrație pe scară largă, ce i-a lăsat în urmă mai ales pe cei trecuți de o anumită vârstă.
„În Bălan, de exemplu, mina de cărbune era singura industrie, astfel că peste 83% din populația activă lucra acolo ori în locuri legate indirect de mină. Închiderea exploatării a avut un efect catastrofal, numărul persoanelor angajate scăzând cu aproape 90%, iar aproape jumătate din locuitori au părăsit orașul“, arată reprezentanții Societății Academice din România (SAR) într-o analiză recent dată publicității. Populația s-a redus accentuat și în alte localități cu destin similar: Moldova Nouă (de la 20.000 în 1990 la 13.000 în 2009) ori Victoria (de la 11.000 în 1990 la 9.000 în 2009). În aceeași perioadă, s-a prăbușit și numărul salariaților – de la 8.000 la 3.100 în Zimnicea și de la 7.900 la 1.900 în Moldova Nouă, indică studiul SAR.
„Orașul nostru este cobai într-un experiment economic, sociologic și demografic, experiment din care au de suferit toți locuitorii“, crede Mihai Mereș, primarul din Bălan, Harghita. „Am supraviețuit noi în condiții și mai grele și vom supraviețui și în continuare, chiar dacă statul nu face nimic pentru noi. Singurele investiții din zonă, cum ar fi ecologizarea minelor, par să fi avut loc doar pentru ca anumite persoane să poată fura bani. În rest, autoritățile parcă vor să sporească, prin sărăcie, dependența populației de ele“, afirmă edilul.
Trenul alpin „Victoraș“
Totuși, ce ar putea să facă statul concret pentru aceste comunități? „Guvernul nu poate, evident, reconstrui industria din aceste zone, însă este nevoie de o strategie coerentă și multianuală pentru localitățile respective. Dacă sunt cunoscute, problemele pot fi preîntâmpinate“, crede sociologul Alfred Bulai. El consideră că autoritățile trebuie să ofere oportunități de reconversie profesională pentru locuitori și oportunități de investiții pentru oamenii de afaceri. „În plus, instituțiile statului pot lua în calcul să investească chiar ele, mai ales în infrastructură, pentru a revigora economic zonele aflate în dificultate“, afirmă Bulai.
Directorul general al Siemens SRL, Cristian Secoșan, amintește că statul a alocat deja sume mari pentru reconversia zonelor defavorizate. „Dar inițiativele de acest gen nu au avut rezultate semnificative, pentru că s-au căutat soluţii-standard, care să se aplice la toate oraşele cuprinse în această categorie. Realitatea este că fiecare are caracteristici unice şi probleme specifice. În lipsa unei astfel de înţelegeri, ele riscă să rămână zone asistate“, explică el.
Pentru orașul brașovean Victoria, fostu centru al industriei chimice, de exemplu, a fost organizat de curând un concurs de idei privind regenerarea urbană. Au fost premiate proiectele care propuneau utilizarea resurselor zonale pentru, printre altele, agricultură, piscicultură, producția de energie/eficiență energetică, transformarea orașului într-un pol sportiv, dar și convertirea fostei linii ferate industriale într-un tren montan botezat „Victoraș“.
Pericolele pasivității
Există, pe lângă ideea că localitățile în dificultate trebuie sprijinite de stat până ajung să se întrețină singure, și doctrina „shrinking smart“, potrivit căreia orașele foste monoindustriale trebuie să se reducă treptat, până la un nivel al populației care să poată fi susținut de economia locală. Care sunt riscurile abordării de către stat a unei atitudini pasive? În primul rând, pierdem bani cu toții, căci cei rămași fără niciun fel de sursă de venit vor încasa ajutoare sociale de la buget în loc să muncească și să plătească taxe și impozite. În al doilea rând, fenomenul depopulării și al îmbătrânirii se va accentua. Ceea ce va face, în cele din urmă, ca viața celor rămași pe loc să se degradeze încontinuu din punct de vedere calitativ.
Potrivit unui document al Băncii Mondiale, după închiderea minelor din Valea Jiului, rata infracționalității în zonă a ajuns, în ultimul trimestru al lui 1997, la 2.300 de fapte penale la 100.000 de locuitori. Respectiv de circa patru ori mai mult decât media pe țară. Același studiu sublinia că se majorase și rata alcoolismului în regiune, dar și numărul sinuciderilor ori al tentativelor de sinucidere, precum și rata divorțurilor. Iar astfel de efecte neplăcute sunt sesizabile și astăzi, în mai toate zonele defavorizate.
Sunt voci care susțin că locul statului poate fi luat, cel puțin parțial, de companii private. „Cred că rolul statului ar trebui diminuat tot mai mult în astfel de situaţii, cel puţin din punctul de vedere al contribuţiei financiare. Rolul statului ar trebui să fie acela de a aborda corect problema acestor oraşe, să le analizeze și să susţină investiţiile private, printr-un demers de planificare pe termen lung, printr-un cadru legislativ coerent, prin simplificarea procedurilor birocratice“, spune Cristian Secoşan.
Există, desigur, și reversul medaliei: forța de muncă rămasă în fostele zone monoindustriale este slab calificată, deprofesionalizată ori demotivată, iar infrastructura nu este punctul forte al acestor localități, ceea ce nu e tocmai atractiv pentru investitori. Nu în ultimul rând, localnicii ar fi trebuit să învețe din experiență să nu mizeze pe o companie mare, ci pe IMM-uri. Pentru că poveștile de succes de astăzi, respectiv orașe întregi readuse la viață sau chiar ridicate prin investiții private, se pot transforma la rândul lor, peste ani, în eșecuri spectaculoase. Imaginați-vă, de pildă, cum ar arăta Mioveniul și localitățile din jur dacă s-ar închide uzinele Dacia.