Oamenii apți de muncă sunt mult mai mult decât niște „resurse”. Aceasta e una dintre lecțiile principale ale actualei crize. Îngrijirea bolnavilor; livrarea alimentelor, medicamentelor și altor bunuri esențiale; evacuarea deșeurilor; aprovizionarea rafturilor și operarea caselor de marcat în băcăniile noastre – oamenii care au făcut ca viața să meargă în continuare pe parcursul pandemiei de Covid-19 sunt dovada vie că munca nu poate fi redusă la o simplă marfă.

Sănătatea umană și îngrijirea celor mai vulnerabili nu pot fi guvernate doar de forțele pieței și atât. Dacă lăsăm aceste lucruri doar în seama pieței riscăm să exacerbăm inegalitățile până la punctul în care punem în pericol însăși viața celor cel mai puțin avantajați.

Cum să evităm acestă situație inacceptabilă? Prin implicarea angajaților în luarea deciziilor privitoare la viața și viitorul lor la locul de muncă – prin democratizarea firmelor. Prin scoaterea muncii din categoria mărfurilor – prin garantarea unei angajări utile tuturor. Având în vedere că ne confruntăm cu riscul monstruos al pandemiei și al colapsului ecologic, efectuarea acestor schimbări strategice ne-ar permite să asigurăm demnitatea tuturor cetățenilor, în vreme ce ne-am rândui forța și acțiunile colective de care avem nevoie pentru a ne conserva traiul împreună pe această planetă.

În fiecare dimineață bărbați și femei, mai ales membri ai unor comunități afectate de rasism, imigranți și muncitori în economia informală, se trezesc pentru a-i servi pe aceia dintre noi care sunt în măsură să rămână în carantină. Ei rămân de veghe pe parcursul nopții. Demnitatea slujbelor lor nu are nevoie de altă explicație în afară de termenul elocvent de simplu „muncitor esențial”. Acest termen dezvăluie totodată un adevăr esențial pe care capitalismul a încercat mereu să-l facă invizibil printr-un alt termen: „resurse umane”. Ființele umane nu reprezintă o resursă, una dintre multe altele. Fără investitori în muncă nu ar exista nici producție, nici servicii și nici un fel de afacere.

În fiecare dimineață, bărbați și femei în carantină se trezesc în locuințele lor pentru a îndeplini de la distanță misiuni ale organizațiilor pentru care lucrează. Ei muncesc până la lăsarea nopții. Pentru cei care cred că în angajați nu se poate avea încredere pentru a-și face munca nesupravegheați, că muncitorii necesită supraveghere și disciplină externă, acești bărbați și femei dovedesc contrariul. Ei demonstrează, zi și noapte, că lucrătorii nu sunt doar un tip de parte interesată printre multe altele: ei dețin cheia succesului angajatorilor lor. Între părțile componente ale unei firme, ei sunt nucleul, dar, cu toate acestea, ei sunt adesea excluși de la participarea la guvernarea locului lor de muncă – un drept monopolizat de investitorii în capital.

La întrebarea cum pot recunoaște firmele și societatea în întregul ei contribuțiile angajaților lor în vremuri de criză, răspunsul este democrația. Cu siguranță trebuie să închidem prăpastia largă a inegalității de venituri și să ridicăm pragul veniturilor – dar numai atât nu e suficient. După cele două războaie mondiale, contribuția de necontestat a femeilor la societate le-a câștigat dreptul de vot. Ghidându-ne după același principiu, a venit timpul să le conferim drepturi muncitorilor.

Reprezentarea investitorilor în muncă la locul de muncă există în Europa de la terminarea celui de al doilea război mondial, prin intermediul unor instituții cunoscute drept consilii ale muncii. Însă aceste organe reprezentative au o voce slabă, în cel mai bun caz, în ce privește guvernarea firmelor și sunt subordonate deciziilor echipelor de direcție executivă numite de acționari.

Ele au fost incapabile să oprească sau să încetinească măcar avântul necontenit al acumulării de capital în interes propriu, cu forța lui mereu mai mare de distrugere a mediului nostru. Aceste organe ar trebui să primească acum drepturi similare cu cele exercitate de consiliile de conducere. În acest scop, guvernelor firmelor (adică direcțiunii generale) li s-ar putea cere să obțină aprobarea unei duble majorități, de la organele care reprezintă muncitorii și de la acționari.

În Germania, Olanda și Scandinavia, diversele forme de co-determinare (Mitbestimmung) adoptate gradual în epoca postbelică au reprezentat un pas crucial spre conferirea unei voci muncitorilor – dar ele sunt încă insuficiente pentru a crea o instituție efectivă a cetățeniei în interiorul firmelor.

Chiar și în SUA, unde organizarea muncitorilor și drepturile sindicale au fost reprimate considerabil, există acum un apel tot mai larg de a li se acorda investitorilor în muncă dreptul de a-și alege reprezentanți care să dețină o super-majoritate în consiliile de conducere.

Chestiuni precum alegerea unui director general, stabilirea strategiilor majore și redistribuirea profitului sunt mult prea importante pentru a fi lăsate doar în seama acționarilor. O investiție personală în muncă, adică în propria minte și în propriul corp, în propria sănătate – propria viață chiar – ar trebui să vină la pachet cu dreptul colectiv de a valida sau infirma aceste decizii.

Criza actuală arată de asemenea că munca nu trebuie să fie tratată ca o marfă, că mecanismele pieței nu pot fi lăsate să decidă de unele singure chestiuni care afectează în cel mai profund mod comunitățile noastre. De ani de zile deja, locurile de muncă și aprovizionarea în sectorul sănătății fac obiectul principiului diriguitor al profitabilității; astăzi, pandemia dezvăluie măsura în care acest principiu ne-a împins într-un derapaj.

Anumite necesități strategice și colective trebuie să fie pur și simplu imunizate împotriva unor asemenea considerații. Bilanțul în creștere al morților de pe glob constituie un memento teribil cum că unele lucruri nu trebuie considerate niciodată mărfuri. Cei care continuă să argumenteze contrariul ne pun în primejdie cu ideologia lor periculoasă.

Profitabilitatea e un etalon intolerabil atunci când vine vorba de sănătatea noastră și de viața noastră pe această planetă.

Scoaterea muncii din categoria mărfurilor presupune protejarea anumitor sectoare de incidența legilor așa-zisei piețe libere; înseamnă totodată asigurarea accesului tuturor oamenilor la muncă și la demnitatea derivată de aici.

O modalitate de a se realiza acest lucru este prin crearea unei garanții a locului de muncă. Articolul 23 al Declarației Universale a Drepturilor Omului ne amintește că oricine are dreptul de a munci, de a-și alege liber locul de muncă, de a avea condiții echitabile și favorabile de muncă și de a fi protejat contra șomajului. O garanție a locului de muncă ar oferi fiecărei persoane nu doar accesul la muncă ce-i va permite să trăiască demn, ci va asigura și un impuls crucial capacității noastre colective de a gestiona numeroasele probleme presante sociale și ecologice cu care ne confruntăm în prezent.

Angajarea garantată ar permite guvernelor, operând prin intermediul comunităților locale, să ofere slujbe ce conferă demnitate și totodată să contribuie le imensul efort de luptă cu colapsul ecologic. Pe tot cuprinsul globului, în vreme ce șomajul explodează, programele de garantare a slujbelor pot juca un rol crucial în asigurarea stabilității sociale, economice și ecologice în societățile noastre democratice.

UE trebuie să includă un astfel de proiect în acordul ei verde. O revizuire a misiunii Băncii Centrale Europene astfel încât să poată finanța acest program, necesar supraviețuirii noastre, i-ar conferi un loc legitim în viața fiecărui și oricărui cetățean UE. O soluție contra-ciclică la explozia iminentă a șomajului, acest program se va dovedi o contribuție-cheie la prosperitatea UE.

Nu ar trebui să mai reacționăm acum cu aceeași candoare ca în 2008, când am răspuns la criza economică printr-un program necondiționat de salvare care a umflat datoria publică fără a cere nimic în schimb. Dacă guvernele noastre vor acționa pentru a salva companii în actuala criză, atunci și companiile vor trebui să acționeze, satisfăcând condiții generale elementare ale democrației.

În numele societățile democratice pe care le deservesc, și din care sunt constituite, în numele responsabilității lor de a ne asigura supraviețuirea pe această planetă, guvernele noastre trebuie să-și condiționeze subvențiile către companii de anumite schimbări ale comportamentului lor.

Pe lângă conformarea deplină la norme stricte de mediu, firmelor trebuie să li se ceară să îndeplinească anumite condiții de guvernare democratică în interiorul lor. O tranziție de succes de la distrugere ecologică la refacere și regenerare ecologică va fi condusă cel mai bine de firme guvernate democratic, în care vocile celor care investesc în propria muncă au aceeași greutate în ce privește deciziile strategice ca și vocile celor care își investesc capitalul.

Am avut timp mai mult decât suficient pentru a vedea ce se întâmplă atunci când munca, planeta și profitul capitalist sunt așezate în balanță în virtutea actualului sistem: munca și planeta vor pierde întotdeauna.

Mulțumită cercetărilor Universității Cambridge, cunoaștem faptul că „schimbări de design realizabile” pot reduce consumul global de energie cu 73%. Însă respectivele schimbări necesită multă muncă și decizii care adesea sunt mai costisitoare pe termen scurt.

Atât timp cât firmele sunt conduse în moduri ce urmăresc să realizeze profit maxim pentru investitorii lor în capital și atât, și într-o lume în care energia este ieftină, de ce să facă aceste schimbări? În ciuda provocărilor acestei tranziții, anumite companii interesate de aspectul social sau conduse în sistem cooperativ – urmărind obiective hibride care țin cont de considerații financiare, sociale și ecologice și care-și dezvoltă guvernări interne democratice – au demonstrat deja potențialul unui asemenea impact pozitiv.

Haideți să nu ne mai amăgim: lăsați de capul lor, celor mai mulți investitori în capital nu le va păsa de demnitatea investitorilor în muncă și nici nu se vor așeza în fruntea luptei împotriva catastrofei ecologice. O altă variantă este disponibilă.

Să democratizăm firmele; să scoatem munca din categoria mărfurilor; să încetăm să mai tratăm ființe umane ca pe niște resurse, astfel încât să ne putem concentra împreună pe menținerea vieții pe această planetă.

Articolul publicat de The Guardian este semnat  de Nancy Fraser, Susan Neiman, Chantal Mouffe, Saskia Sassen, Jan-Werner Müller, Dani Rodrik, Thomas Piketty, Gabriel Zucman, Ha-Joon Chang ș.a., peste 3.000 de oameni de știință de la mai mult de 600 de universități din lume.

Lista completă a autorilor poate fi consultată AICI.