Criza a schimbat parametrii dezbaterii politice, obligând politicienii să-şi regândească viziunea privind rolul statului, se arată într-o analiză publicată de Wall Street Journal în ediţia de miercuri.
Liderii politici europeni şi americani nu par deloc impresionanţi în raport cu giganţii din generaţiile anterioare, fiind inegali în faţa crizei care îi înghite, fără să fi produs acte notabile ale guvernării, acţiuni curajoase sau decisive ale leadershipului, sau perle ale oratoriei pe măsura celor ale lui Franklin D. Roosevelt: ”Nu există nimic de care să ne temem, decât teama însăşi’. Cei mai mulţi au fost indecişi şi echivoci în timp ce economia se fragmenta în jurul lor, nişte oamenii obişnuiţi, copleşiţi de evenimente extraordinare.
Nimic nu i-a pregătit pe politicienii de astăzi pentru situaţia cu care se confruntă. Criza financiară răstoarnă peste 60 de ani de ortodoxie politică, o perioada de pace şi prosperitate fără precedent în lumea occidentală. Amortizată de cash-ul corporatist şi proliferarea patronajului oficial, o nouă clasă politică a apărut în lumea dezvoltată, incluzând în principal carierişti tehnocraţi bine intenţionaţi, a căror principală motivaţie politică a fost, potrivit lui David Cameron înainte de a deveni premier, ‘a partaja veniturile creşterii’.
Combinaţia de poveri ale datoriilor mult mai mari şi creştere redusă schimbă parametrii dezbaterii politice, obligând politicienii să-şi regândească viziunea privind rolul statului. O lume cu creştere economică redusă şi investiţii scăzute are repercusiuni în întreaga economie: face mai greu pentru guverne să-şi îndeplinească obiectivele fiscale şi mai dificil pentru companii să-şi închidă deficitele de pensii; băncile ţin în frâu creditarea; asiguratorii sunt nevoiţi să crească preţurile, lăsând multe familii descoperite; organizaţiile de caritate ce oferă servicii valoroase se confruntă cu scăderea veniturilor din investiţii. Cel mai îngrijorător este însă faptul că mulţi constată că economiile lor pentru pensii sunt insuficiente.
Politicienii au fost mai lenţi în aprecierea pericolelor şi în explicarea acestora alegătorilor. În ultimii 60 de ani, majoritatea guvernelor din ţările dezvoltate ale lumii au urmărit variante ale aceleiaşi strategii economice: a minimaliza costurile de capital pentru sectorul corporativ prin subvenţionarea sectorului financiar şi utilizarea impozitelor pe profiturile mai mari pentru a finanţa promisiuni de cheltuieli mai generoase. Rezultatul a fost de a transforma statul într-o operaţiune de asigurări gigantică, protejând oamenii de consecinţele greşelilor economice sau defavorizărilor sociale.
Până în urmă cu patru ani, această strategie a părut să funcţioneze bine având în vedere boom-ul economiei. Dar privind retrospectiv, este clar că o mare parte a boom-ului a reflectat hazardul moral extrem. Între timp, cheltuielile din sectorul public au crescut inexorabil, costul sistemelor de protecţie socială s-a umflat în contextul în care stilul de viaţă s-a adaptat la structurile perverse ale stimulării iar oamenii şi-au redus economiile. Nicăieri nu fost această paradigmă mai puternic îmbrăţişată ca în Marea Britanie, care părea să fi inventat un nou tip de model economic: capitalismul fără capital.
Politicienii conştientizează acum că au nevoie de o nouă paradigmă. Creşterea va trebui să vină din inovaţie şi productivitate, mai degrabă decât din pârghii şi finanţare ieftină. Ei vor trebui să găsească modalităţi de a încuraja oamenii să-şi reconstruiască rezerva de capital personală pentru a absorbi şocurile, un lucru mai dificil de atins politic.
Guvernele de la periferia zonei euro sunt forţate să adopte această cale sub presiunea pieţei, dar în multe ţări, procesul de regândire radicală a rolului şi limitelor statului abia a început. Guvernele vor trebui să devină mult mai eficiente, focalizându-şi cheltuielile publice în zone în care pot creşte productivitatea şi realiza rambursări reale ale investiţiilor, în timp ce reduc activităţile risipitoare.
