Primele două părți ale raitei date de ea printre bogații Bucureștilor le puteți citi AICI, iar continuarea urmează:

În clipa aceia, la o cafenea-restaurant care-şi scosese până la jumătatea trotuarului mesele de fer, — eram pe calea Victoriei, nu pe Dudeşti, — dau tocmai peste ceea ce cautam, o cunoştinţă căruia-i căzuse din senin, de curând, o moştenire, o moşie imensă a unui unchiu milionar.

Era cu soţia şi, dupa cum văzui îndată, nu începuseră risipa. Mâncau mititei şi beau bere, cu toate ca restaurantul era specializat în filet-uri şi vin de Bourgogne.

O fericire aşezată, sănătoasă, la adăpost de orice râvniri, iată ce trebue anchetei mele. Până şi tăcerea lor preocupata îmi plăcu.

Era o fericire reculeasă, nu de acelea cu sgomot, cari se sparg lesne.

Nu prea ştiu cum se începe vorba în asemenea cazuri.

„Am aflat de norocul vostru”, nu e decent. „Am aflat de nenorocirea ce taman v-a lovit”, aş! Între condoleanțe și felicitări, renunțai la amândouă.

  • V’aţi stabilit în Bucureşti? (Slujba îi dusese în ultimii ani în provincie).
  • O, nu! – îmi răspunse rezervat doamna Ipsilon, privind pe soţul său cu un aer de a cere voe care era tocmai contrariul relaţiilor de până atunci dintre ei.

— În Bucureşti, în scumpetea asta? zise domnul Ipsilon.

— Ne-am stabilit deocamdată la ţară, —- soţia corija puţin tonul agresiv al soţului. Lasă că şi ţăranii sau obrăsnicit. Cer şaizeci de lei pe pui, şi ouăle nu le scoţi fără un leu şi zece bucata.

Căzui din cer.

— Ce mai socotiţi şi voi cu centimele, ca înainte? Aveţi sacul.

— Ce sac? Ce sac? Isbucni domnul, parcă i-aş fi cerut cinci mii de lei împrumut. Moşia? Ai dumneata idee cât am cheltuit din primăvară ca să cultiv atâtea sute de pogoane? M-am îndatorat până peste cap. Ştii dacă scoţi ceva? Ştii numai cât dai. Plouă, grâul are rugină, dacă vine şi-o grindină? Altceva nu fac, decât stau cu ochii la nori toată ziua.

— Ei lasă exagerezi. Dumneata eşti om vesel.

— Eram. Ehei, unde-i acum veselia mea? Leafă puţină, puţintică de tot, dar nici o grijă. Vesel, uşor, ehei. S-a isprăvit, când ai atâtea pe cap.

—  A devenit foarte nervos, zise doamna Ipsilon, cu o privire lungă spre soţul său.

Îmi place privirea asta lungă, supusă, dar numai la căţeluşul care-şi cere partea. Altfel mă irită contra celui care o primeşte.

— Aşa-i. Un om sărac lipit n’are nici o grijă. E bine de el.

Domnului Ipsilon nici prin gând nu-i trece ca-mi permit o ironie.

—  Sigur că-i aşa. Mă uit la oamenii care lucrează la mine pe câmp. Se întorc seara; după muncă, la conac chiuind şi cântând de răsună valea. Ce le pasă? Furtună, grindină, secetă, tot aia pentru ei Eu nu-mi mai găsesc loc de nelinişte.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric