Și-a început cariera politică la doar 25 de ani, fiind ales de patru ori senator de Ilfov, începând cu 1919, din partea Partidului Naţional Liberal.

Capela-biserică a familiei Iordache Minciulescu, unde mai odihnește soția sa Elena, fiul Șoimu-Iordan, dar și doamna Mociornița se află pe aleea principală a cimitirului Bellu (figura 35b, locul 8).

Pietrarul Rudolf a clădit capela Minciulescu dupa o schiță inspirata în linii simplificate de biserica din Curtea de Argeș. Acolo s-a mutat Iordache pentru vecie la 21 mai 1940.

Dar să vedeam cum prezenta capela-biserică și pe ctitorul ei reporterița Margareta Nicolau, în revista Realitatea Ilustrată din 20 aprilie 1933:

Hoinăriam într’o zi prin imensul cimitirul Belu. Reporterul nostru fotograf, d. Berman, se opria pe lângă morminte, reconstituindu-mi drame care au alimentat apoi discuţiile saloanelor vreme îndelungată.

Pe aleea principală de lângă capeia, a răsărit ca din pământ o bisericuţă. Nu e însă un locaş de rugă, ci un cavou… gol. Deasupra uşii stă scris Iordache şi Elena Minciulescu. Ne aruncăm ochii printre gratiile ferestrelor dela uşi.

Pereţii tapetaţi cu plăci de marmoră de Carara. Spre răsărit, două morminte somptuoase.

Cine nu cunoaşte pe d. lordache Minciulescu?

Este greşită credinţa că cinstea în comerț nu-i bună. Numai să fii harnic şi să ştii să descoperi gusturile clienţilor. Din munca cea mai onestă s’a ridicat mai apoi mulţimea de acareturi, cu chiriaşi sumedenie.

Dacă vreunul din ei nu-şi poate plăti locuinţa, abia după un şir de luni proprietarul apare şi cu glas blajin îl roagă să-şi caute o altă casă iertându-i datoria.

Om politic de vază în cartier, îmbunătăţirile aduse de el în culoarea de Albastru au rămas de pomină.

Cine a pus fundamentul liceului Gh. Şincai, înzestrându-l cu un fond, din care copiii săraci pot primi în fiecare an îmbrăcăminte şi cărţi?

Cine a luptat pentru îmbunătţirea stării chiriaşilor, deşi ca proprietar s’ar fi cuvenit să-şi apere propriile interese.

Îmi aminteam eu despre multe în timp ce străbăteam calea Şerban Vodă, căutându-i locuinţa. Un copil m’a îndreptat într’acolo.

Nu era însă acasă, ci la o clădire a d-sale în reparaţie.

Peste câteva minute am făcut cunoştinţă cu un domn în vârstă care judecat după îmbrăcăminte, l-ai fi luat drept un modest pensionar. Dar omul pătruns de valoarea banului pe care l-a muncit nu-şi bate joc de el şi nu vine învestmântat după ultimul jurnal printre schele şi garniţe de var.

L’am rugat să dea ordin intendentului dela cimitir, să-mi deschidă cavoul.

— Aşezat acolo, în plin centru al regatului celor morţi ai impresia că s’a ridicat o nouă capelă…

— Nici nu ştiam ce are să iasă, când i-am pus temeliile. Vroiam un cavou, ca ori care altul, numai mai luminos, mai înalt să nu aibă aerul unei hrube.

Am găsit un meşter italian prin piaţa Sf. Anton. Mi-a cerut 230 de lei pe zi; i-am oferit 400 numai să-mi facă lucru bun.

Acum sunt mulţumit…

Am pornit împreună spre cimitir. D. Minciulescu ţinea să-mi arate singur locaşul în care el şi urmaşii lui se vor odihni într’o zi.

Mărturisesc, mi s’a părut ciudat drumul făcut cu atâta calm, spre punctul final al inexistenţei, însă omul care a păşit cu atâta împăcare de sine prin viaţă, crede că are dreptul de a-şi avea trupul aşezat pentru vecie, într’un mauzoleu somptuos.

Nu sunt bani aruncaţi în zadar, căci un număr de lucrători au trăit mai bine de doi ani de pe urma acestei lucrări.

Am intrat înăuntru. Simţi un suflu de pietate pătrunzându-te dela primii paşi.

Picturi de valoare împodobesc vitraliile şi pereţii.

Pe fereastra dinspre răsărit e zugrăvit Botezul Domnului, ziua stăpânului, mai încolo spre dreapta S-ta Elena ziua soţiei, sus, sfântul Dumitru, praznicul tatălui d-sale şi sfânta Maria, ziua numelui mamei.

Nu lipseşte nici Cina cea de taină, nici Ducerea Crucei la Golgola, nici Învierea.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric