Desi previzibila, decizia autoritatilor romane a intrat in sfera celor mai controversate subiecte. Ideologia social-democrata a partidului de guvernamant tradeaza, fara indoiala, disponibilitatea de a lua decizii cu accente sociale. In plus, realitatea economica a anului 2001 nici nu putea aduce o alta solutie pentru datoriile societatilor comerciale vechi clienti rau-platnici ai bugetelor statului.
Evolutia blocajului financiar din 1991 si pana in prezent face aproape imposibila gasirea unor alte solutii in afara celor de compromis. De la un procentaj de 19,4% din PIB, cat era volumul arieratelor in 1991, ponderea acestora a ajuns sa reprezinte aproape jumatate din PIB, la sfarsitul anului trecut. In Raportul Curtii de Conturi a Romaniei, realizat in urma controlului efectuat asupra activitatii Ministerului Finantelor, cifra care reda nivelul blocajului financiar la finele anului 1999 este de 226.145 miliarde lei. Din aceasta suma, o pondere insemnata se concentreaza la bugetele statului. Comportamentul agentilor economici, de a evita plata obligatiilor fiscale, este de inteles. Nici un guvern de pana acum, si nici PDSR in guvernarea anterioara, nu a demonstrat fermitate in activitatea de colectare a taxelor si impozitelor la buget. In aceste conditii, firmele scapau mult mai usor de creditorul stat, decat de partenerii de afaceri sau de banci, entitati care le puteau arunca in procese de executare silita. Pe de alta parte, dintr-un studiu efectuat de Centrul Roman de Politici Economice, rezulta ca amplificarea arieratelor la nivelul bugetului statului a inceput din momentul eliminarii subventiilor directe acordate de stat. Practic, subventiile pe care le primeau firmele pentru acoperirea costurilor de productie s-au regasit, ulterior, in sumele cu care au ramas restantiere la plata obligatiilor fiscale. Aceasta analiza este facuta, fireste, la nivel global, dar ea tradeaza incapacitatea entitatilor economice din Romania de a functiona fara balonul de oxigen aruncat de stat, pe de o parte. Pe de alta parte, arata efectele intarzierii reformelor economice in Romania. Lipsa restructurarii si toleranta guvernelor fata de marii perdanti din economie, ca si incapacitatea autoritatilor de a oferi solutii alternative la redimensionarea capacitatilor de productie si, implicit, la excedentul de salariati din sectoarele supradimensionate, si-au aratat coltii. Ca si amanarile in aplicarea Legii falimentului.
Din cifrele facute publice de oficialii Ministerului Finantelor (MF), datoriile catre buget se ridica la aproape 70.000 miliarde de lei. Din aceasta suma, peste 50.000 miliarde lei reprezinta debitele agentilor economici furnizori de resurse si utilitati publice, inclusiv penalitatile de intarziere.
Jocul de-a reesalonarile
In fata acestor cifre, este greu de crezut ca o solutie radicala poate face posibila achitarea obligatiilor catre buget. La limita extrema se afla procedurile de lichidare. Insa ce ar fi insemnat demararea acestor proceduri pentru societati precum Termoelectrica, Hidroelectrica, Electrica, Transgaz, Nuclearelectrica, Depogaz? Acestea sunt societati care inglobeaza un mare numar de salariati. Nici un guvern nu si-ar putea permite riscul de a declansa tensiuni sociale greu de potolit. Imaginati-va ce s-ar fi intamplat daca toti angajatii societatilor mentionate, impreuna cu salariati ai agentilor economici afectati, in lant, de masura extrema a creditorului stat, ar fi marsaluit pe strazi, in semn de protest. Efectele ar fi fost greu de temperat, iar stabilitatea politica si economica pe care finantatorii externi o asteapta de la Romania, fie ei privati sau organisme financiare internationale, ar fi devenit o himera. In plus, nici bugetul n-ar avea de castigat dintr-o asemenea masura. Inchiderea capacitatilor de productie elimina orice sansa de recuperare a creantelor sau a unei parti din acestea.
Desi justificate de situatia reala din economie, inlesnirile la achitarea obligatiilor fiscale pot mentine riscul amanarii sine die a platilor catre buget, prin obtinerea unei noi reesalonari, dupa ce platile restante se vor acumula din nou. Iar riscul este destul de mare, atata vreme cat agentii economici, acum beneficiari ai unor inlesniri, vor trebui sa faca fata platilor, reprezentand datorii istorice, la scadentele prevazute in graficul de reesalonare, concomitent cu achitarea obligatiilor curente. In Raportul Curtii de Conturi, mentionat mai sus, este redata o situatie similara, consumata in anul 1999. Companii din aceleasi domenii, energetic, gaze si petrol, au beneficiat de un program de reducere a arieratelor, astfel incat nivelul acestora sa scada, in a doua jumatate a anului 1999, de la 6.359 miliarde lei, la 2.000 miliarde lei. Rezultatul a fost un esec. „Angajamentele privind diminuarea acestor arierate n-au fost indeplinite, mai mult chiar, ele au inregistrat cresteri, ajungand la 9.057 miliarde lei, la data de 31 decembrie 1999. Anul 2000 a adus o suspendare a procedurilor de reeesalonare. Pe fondul unui scandal public generat de inlesnirea la plata obligatiilor catre stat a mai multor agenti economici privati, Consiliul Concurentei a stabilit ca inlesnirile acordate de Finante constituie ajutor de stat, potrivit Legii nr. 143 din 1999, iar normele emise de MF au fost considerate a fi in contradictie cu legea mentionata. A urmat o perioada de suspendare a acestor proceduri, timp de doua luni, in ianuarie si februarie 2000, pentru ca apoi sa se dispuna reluarea lor, pana in luna aprilie a aceluiasi an, cand a fost din nou suspendata. In noiembrie, guvernul Isarescu a modificat Ordonanta nr. 11 din 1996, privind executia creantelor bugetare, instituind noi criterii si competente de acordare a inlesnirilor. In aprilie 2001, guvernul Nastase a impus noi conditii de acordare a reesalonarilor la plata datoriilor catre buget.
Riscul repetarii situatiei din 1999 poate fi eliminat, insa numai daca oficialii guvernamentali vor ramane neiertatori fata de debitorii care au acceptat, saptamana trecuta, graficul de reesalonare. Lucrurile nu sunt simple, debitorii depind, la randul lor, de neincasarea creantelor pe care le au asupra societatilor cu care se afla in relatii comerciale, insa acestei solutii de compromis acceptate de autoritati va trebui sa i se alature si masuri de constrangere la nivelul fiecarei entitati debitoare.