Filmul abjectiei cronicizate

Prin anii ‘90, o ambasada africana, plasata intr-un imobil onorabil, ramine fara subventii din partea tarii sale. Ambasada – in care nu au mai ramas decit ambasadorul si secretara lui romanca – intra pe mina unor „oameni de afaceri” romani, indivizi care vor sa profite de situatie. Trasatura ce reuneste personajele acestui film este pierderea totala a inocentei. Desi aflat pe aceeasi linie a radiografierii societatii romanesti postdecembriste, ca si cele trei filme anterioare ale sale, acesta e

Prin anii ‘90, o ambasada africana, plasata intr-un imobil onorabil, ramine fara subventii din partea tarii sale. Ambasada – in care nu au mai ramas decit ambasadorul si secretara lui romanca – intra pe mina unor „oameni de afaceri” romani, indivizi care vor sa profite de situatie. Trasatura ce reuneste personajele acestui film este pierderea totala a inocentei. Desi aflat pe aceeasi linie a radiografierii societatii romanesti postdecembriste, ca si cele trei filme anterioare ale sale, acesta este mult mai frust. Nu mai reprezinta o incriminare, ci o condamnare definitiva. Regizorul apeleaza mai putin la aluzii, simboluri si mizeaza pe un realism crud, un ritm constant si rapid, aproape halucinant, cu economie de gesturi, intr-un film foarte bine structurat, subtil, cu caractere complexe, firesti. Pentru Mircea Daneliuc, se pare ca satirizarea, oricit de virulenta, nu mai este suficienta. Dupa 10-20 de minute, rasul spectatorului incremeneste. Filmul devine serios. Te gandesti ca o data ridicat de pe scaun nu te mai opresti decat la o ambasada care sa-ti acorde urgent viza de emigrare – pana nu te ajunge „lepra” pe care Mircea Daneliuc o descrie ca pe starea cea mai fireasca de normalitate a romanilor, aici si acum.