Fenomenul plecării românilor în străinătate reprezintă, în momentul de față, principala problemă cu care se confruntă țara noastră în contextul globalizării și una dintre cele mai arzătoare teme în fiecare campanie electorală și în fiecare program de guvernare, începând din 2007.

Deși pusă pe seama aderării României la UE, migrarea românilor nu poate fi legată doar de lărgirea orizonturilor europene. Fenomenul are la bază, probabil, o cauză mai profundă decât europenizarea, atât de mult dorită, a națiunii, cu origini și în vremea comunismului, când fiecare își dorea să scape de sub jugul dictaturii ce presa societatea. Probabil, transpunând problema în zilele noastre, există o reminiscență în gândirea colectivă ce ne face să considerăm, chiar și acum, după atâția ani de la căderea regimului comunist, că ne putem găsi liniștea și prosperitatea doar în afara granițelor țării. Cu acest gând au decis să părăsească țara milioane de români, pe de-o parte mânați de speranța unei remunerații corecte, pe măsura muncii lor, iar pe de altă parte, de șansa oferită din punct de vedere social, în contextul unei altfel de civilizații decât cea în care au fost formați și educați.

În acest moment, țara noastră nu poate rivaliza cu marile puteri economice europene din punct de vedere al facilităților oferite muncitorilor săi și, mai ales, al măsurilor sociale de ocrotire a indivizilor. Se observă nevoia din ce în ce mai acută a cetățeanului de a simți că taxele pe care e nevoit să le plătească statului sunt justificate. România nu are, cel puțin în momentul de față, mecanismele necesare pentru a valorifica la maximum activitățile întreprinse de cetățenii săi. Tocmai de aceea, ajutorul social venit din partea statului prezintă unele particularități negative, raportându-ne la exemple mult mai sonore din Vest.

Pierderea elitei, deplânsă în declarațiile politice din ultima vreme, nu reprezintă altceva decât o șansă ratată cu care România nu se va mai întâlni, aceea de a-și vindeca rănile prin propriile resurse. Deși elogierea profesioniștilor nu lipsește din niciun discurs, niciun proiect de repatriere nu pare suficient de serios pentru a conta. Mai mult, tineretul „educat“ va pleca în continuare din România pentru că, așa cum o arată și numeroasele rapoarte de țară, egalitatea șanselor și imparțialitatea administrativă reprezintă alte deziderate greu de implementat pentru realitatea noastră. Pe de altă parte, e de menționat impactul pe care consistența fondurilor bănești trimise în România îl are asupra economiei. În ultima vreme, administrația a catalogat numeroasele intrări de valută în țară drept o veritabilă sursă de capital pentru economie. Pentru că rata migrației de revenire rămâne constantă, sub 5%, putem considera diaspora ca fiind o comunitate pierdută a României, întoarcerea ei în țară putând fi discutată mai degrabă ca ipotetic studiu de caz, în scop educativ, decât ca o realitate posibilă. Ce pierde România? Pe lângă valoarea umană a emigranților și potențialul social al acestora, pierdem valori, profesioniști ce se afirmă în străinătate în diferite domenii de activitate și, mai mult decât atât, ne pierdem identitatea. Deși populația României rămâne la un nivel care ne ține încă departe de sfera îngrijorării, nu e mai puțin adevărat faptul că numărul românilor plecați în străinătate, care se mărește constant, reprezintă o reală problemă și pentru cei rămași acasă. Multe sate sunt lăsate în paragină din cauza lipsei locuitorilor sau a locurilor de muncă. Plecarea românilor din țară nu trebuie să fie, însă, neapărat o piatră de moară pentru viitorul nostru din punct de vedere economic. Fenomenul, cauzează, într-adevăr, pierderi de personal societăților comerciale, dar o analiză atentă a ratei șomajului și a posibilităților de creare a unor noi locuri de muncă arată că problemele principale sunt în altă parte în economie, iar rezolvarea lor nu trebuie să fie căutată doar în combaterea fenomenului migrației.

Te-ar putea interesa și: