Pentru politica românească Facebook a devenit demult un instrument important. Opinii personale, propagandă de partid, insinuări duşmănoase, laude amicale, solidarizări de tot felul, toate şi-au găsit locul pe Facebook. De aceea nimănui nu îi trece prin gând să renunţe la Facebook. În esenţa sa nu conţine nimic nou: ”cluburile”, ”pub-urile”, ”partidele” au devenit pur şi simplu mai numeroase şi mai rapide, aproape instantanee. De aceea revolta unui venerabil scriitor ca Günter Grass pare, şi la noi ca oriunde în altă parte, puţin neadecvată. Scriitorul, care continuă să se bucure de o mare simpatie publică în Germania, a vorbit în cadrul unui interviu video pentru Louisiana Museum of Modern Art din oraşul danez Humlebaek, despre reţelele de socializare după scandalul NSA şi s-a arătat uimit că lumea nu a tras de aici învăţămintele necesare. ”Cu toate aceste lucruri în minte, mă surprinde că milioane de oameni nu au renunţat la Facebook şi la toate porcăriile astea”. ”Am opt copii şi 18 nepoţi – a mai spus Günter Grasss – şi am o sumedenie de ocazii să văd ce se petrece. Şi, de aceea, am anumite rezerve atunci când unul dintre ei îmi spune: sunt pe Facebook, am 500 de prieteni. La care eu răspund: cine are 500 de prieteni, nu are niciunul. Este greu pentru ei să înţeleagă, dar încerc să le explic că experienţele directe şi personale inclusiv cu o carte nu pot fi înlocuite cu chestii virtuale, oricât de atrăgătoare ar părea să fie ele.”
Günter Grass a admis, fireşte, că începe să se simtă puţin ca un dinozaur, unul care continuă să-şi scrie textele de mână şi să le transcrie apoi la vechea sa maşină de scris Olivetti.
Critica lui Grass pune însă în evidenţă, în mod indirect, un aspect esenţial. Pe Facebook oamenii nu intenţionează să ascundă ceva, ci dimpotrivă să expună ceva. Facebook nu este un loc al intimităţii discrete şi al secretelor de tot felul, ci al exhibiţionismelor. De aceea puţini sunt aceia care se tem că NSA, serviciile britanice sau SRI ar putea să tragă cu ochiul şi să descopere lucruri neconvenabile.
Îndeobşte, Facebook oferă o imagine destinată celorlalţi, un chip social şi nu unul de interior şi intimitate. De aceea chiar dacă scriitorul are perfectă dreptate să spună că 500 de prieteni sunt echivalenţi cu niciunul, totuşi el nimereşte în gol. Pe Facebook prieten înseamnă altceva decât în accepţia tradiţională. Prietenia în sensul vechi al termenului avea o funcţie de separare, ea trăgea o limită dintre cei desemnaţi şi toţi ceilalţi. În sensul virtual, prietenia, dimpotrivă, pune laolaltă şi îi reduce pe participanţi la un numitor comun. Cu cât sunt mai mulţi prieteni pe Facebook, cu atât mai sărace şi rarefiate sunt discuţiile, reducându-se uneori la simple gesturi, cum ar fi postarea unui link. Ambiţia unui pasionat al reţelei Facebook nu este să-şi limiteze numărul interlocutorilor, ci dimpotrivă să-l majoreze.
Tocmai de aceea Facebook a devenit astăzi mai mult o formă de agregare foarte utilă nu atât persoanelor lipsite de vocaţia scenei publice, cât celorlalţi, oamenilor de scenă, exhibiţionişti şi histrioni prin natura lor. Cu alte cuvinte celor care fac, într-un sens sau în altul, politică. Fiecare gest sau cuvânt sunt plebiscitate în reţea cu ajutorul numărului de like-uri. Nici nu se putea găsi un instrument politic mai bun, asemenea un soi de cadru preliminar pentru pregătirea unei campanii politice sau a unui proiect de lege. Reţelele de socializare şi democraţiile electorale sunt consubstanţiale şi ele colaborează inevitabil. Dacă se va ajunge cândva la punerea în aplicare generalizată a votului electronic, atunci am putea spune că vom asista la suprapunerea paginii de Facebook cu buletinul de vot.
Günter Grass a admis, fireşte, că începe să se simtă puţin ca un dinozaur, unul care continuă să-şi scrie textele de mână şi să le transcrie apoi la vechea sa maşină de scris Olivetti.
Critica lui Grass pune însă în evidenţă, în mod indirect, un aspect esenţial. Pe Facebook oamenii nu intenţionează să ascundă ceva, ci dimpotrivă să expună ceva. Facebook nu este un loc al intimităţii discrete şi al secretelor de tot felul, ci al exhibiţionismelor. De aceea puţini sunt aceia care se tem că NSA, serviciile britanice sau SRI ar putea să tragă cu ochiul şi să descopere lucruri neconvenabile.
Îndeobşte, Facebook oferă o imagine destinată celorlalţi, un chip social şi nu unul de interior şi intimitate. De aceea chiar dacă scriitorul are perfectă dreptate să spună că 500 de prieteni sunt echivalenţi cu niciunul, totuşi el nimereşte în gol. Pe Facebook prieten înseamnă altceva decât în accepţia tradiţională. Prietenia în sensul vechi al termenului avea o funcţie de separare, ea trăgea o limită dintre cei desemnaţi şi toţi ceilalţi. În sensul virtual, prietenia, dimpotrivă, pune laolaltă şi îi reduce pe participanţi la un numitor comun. Cu cât sunt mai mulţi prieteni pe Facebook, cu atât mai sărace şi rarefiate sunt discuţiile, reducându-se uneori la simple gesturi, cum ar fi postarea unui link. Ambiţia unui pasionat al reţelei Facebook nu este să-şi limiteze numărul interlocutorilor, ci dimpotrivă să-l majoreze.
Tocmai de aceea Facebook a devenit astăzi mai mult o formă de agregare foarte utilă nu atât persoanelor lipsite de vocaţia scenei publice, cât celorlalţi, oamenilor de scenă, exhibiţionişti şi histrioni prin natura lor. Cu alte cuvinte celor care fac, într-un sens sau în altul, politică. Fiecare gest sau cuvânt sunt plebiscitate în reţea cu ajutorul numărului de like-uri. Nici nu se putea găsi un instrument politic mai bun, asemenea un soi de cadru preliminar pentru pregătirea unei campanii politice sau a unui proiect de lege. Reţelele de socializare şi democraţiile electorale sunt consubstanţiale şi ele colaborează inevitabil. Dacă se va ajunge cândva la punerea în aplicare generalizată a votului electronic, atunci am putea spune că vom asista la suprapunerea paginii de Facebook cu buletinul de vot.
