M-am bucurat când am auzit că l-au reținut pe Oprescu. Poate nu e creștinește să te bucuri de răul altuia, dar în cazul acesta mi s-a părut că se poate face o excepție, chiar și în rândul credincioșilor celor mai convinși. Pentru că personajul în cauză are în el tot ce e mai rău, atât din lumea de dinainte, cât și din cea de după ‘89.Bun de gură, cu glume groase precum trotuarele de pe Calea Victoriei si o aroganță coborâtă direct din portretul nomenclaturistului comunist, Sorin Oprescu a reușit să-și farmece alegătorii. Doctor de meserie – unul nu prea bun, spun gurile rele – omul a putut să pozeze în personaj pozitiv. Mințea vârtos și cu convingere, acolo unde nu avea răspuns o dădea pe miștouri de autobază, avea idei puține, dar pe care „alții“ nu-l lăsau să le pună în aplicare. Totuși, omul a reușit să câștige la pas alegerile locale, poate și în lipsa unui contracandidat valabil. De fapt, de ce n-a avut contracandidat? Acum, după ce euforia momentului în care primul flecar arogant al Bucureștiului a luat o scurtă pauză la răcoare, bucuria inițială care-mi invadase sufletul a lăsat locul unei angoase mai apăsătoare decât o poezie de-a lui Minulescu. Chiar îmi pare rău de Oprescu. Om în etate, trăit numai prin saloane (atât medicale, cât și din celelalte, sociale), să ajungă – cum se spune – la tubulatură! Cu șanse mari să-și petreacă acolo ultimii ani în care corpul încă îi mai aparține, înainte să fie luat în primire de vreo soră medicală din alea cu care făcea el bășcălie când era de vreo gardă și se plictisea. Chiar nu e de dorit nici dușmanilor așa ceva. Oare de ce a insistat Oprescu cu practicile acestea riscante? (Nu le numesc altfel fiindcă justiția trebuie lăsată să se pronunțe asupra cazului mai întâi.) De ce să te vânturi prin oraș cu mii de euro în buzunar? De ce să ții alte zeci de mii de euro acasă, sub pernița de pe canapea? Evident, Oprescu nu era sărac. Nicidecum!
Omul acesta a trăit toată viața pe picior mare. Și vă asigur că ar fi avut toate posibilitățile să o facă și în continuare dacă nu s-ar fi amestecat DNA-ul în viața lui. De ce să riști, în cazul acesta? Poate că omul era dependent de adrenalină precum un cartofor înrăit care nu poate să trăiască fără senzația de amețeală pe care o provoacă secundele alea care fac diferența între plus și minus. Secundele acelea când bila de la ruletă execută ultimele salturi într-o zonă a roții care face din tine un fel de pisică din cutia lui Schrödinger: ești bogat și sărac în același timp. Sau poate că-i lipsea cu totul fantezia? Oare nu știa cum să se bucure în timp ce-și cheltuiește milioanele de euro și nu l-a ajutat nimeni cu vreun atlas cu 1001 de insule pe care să le vezi într-o viață?
Mă tem că răspunsul este cu totul altul. Domnul Oprescu era, probabil, doar un slujitor al sistemului care l-a creat. Iar sistemul își cere drepturile fie că e vară, fie că e iarnă. Banii trebuie să circule, contractele trebuie să fie date celor care plătesc prețul. Din punctul acesta de vedere, anchetele DNA sunt la fel de relevante pentru jucătorii acestui joc precum o eclipsă parțială de lună. O să se facă un pic de zgomot după care nimeni nu o să se mai preocupe de subiect. Mai sunți mulți Oprești la coadă, care abia așteaptă să se facă utili. Banii trebuie să curgă, iar ei nu se vor opri nici după ce doctorul de la Primărie va fi rămas doar o amintire.

Claudiu Șerban, director editorial