De ce aș pleca în străinătate

Zi după zi, mă încearcă o întrebare. Oare nu ar fi mai bine să las totul și să plec în lume? Nu mi-am dorit niciodată cu adevărat să emigrez.

I-am considerat mereu pe cei fugiți din țară drept niște nefericiți, care s-au sacrificat pentru binele copiilor lor. Pentru șansa urmașilor născuți pe alte meridiane de a deveni astfel cetățeni cu drepturi depline în țara de adopție a părinților. Dar eu am crezut că e mai bine să pun umărul la refacerea ce urma să se producă aici, la mine acasă. Refacerea care nu s-a mai întâmplat niciodată și pe care o aștept încă precum îi așteptau bunicii noștri pe americani după al doilea război mondial.

Traversăm o imensă criză morală. Bunul simț ne lipsește cel mai mult, nu banii. Fonduri de la Uniunea Europeană, de exemplu, sunt în continuare disponibile. Doar că avem politicieni prea interesați de propria îmbogățire ilicită și prea neglijenți cu bunul nostru trai în comun. Oamenii ăștia sunt primii care varsă lacrimi de crocodil pe la televizor de mila poporului, dar își construiesc ziduri de beton înalte de doi metri în spatele cărora să-și ascundă averea. Se dau de ceasul morții că ne pleacă doctorii, dar fură din banii de medicamente, de detergenți, de aparatură medicală. Ne explică mereu câți kilometri de asfalt vor turna ei până la sfârșitul mandatului, dar aruncă banii pe maculatură numită „studii de fezabilitate“ cu parandărăt inclus.

La început am crezut că ăștia ajunși la putere în primii ani după căderea comunismului sunt pur și simplu un rău necesar. Conducători vremelnici, care să asigure tranziția către o altă formă de organizare socială, bazată pe respectul față de drepturile omului. Una care să permită celor care muncesc un trai mai bun decât al celor care lenevesc. Dar anii treceau, iar bătrânii continuau să dea ordine în timp ce tinerii cinstiți munceau din greu să țină în spate o armată de pile, cunoștințe și relații ale fostei nomenclaturi. Și tot așa, an după an, am așteptat să vină și vremurile alea în care un om cinstit să fie mai prețuit decât un hoț mincinos. Până într-o zi când am realizat că la butoane nu mai sunt vechii dinozauri, ci urmașii acestora. Iar tinerii cinstiți care munceau din greu o fac în continuare, doar că azi nu mai sunt chiar așa de tineri iar în plus au doar niște rate la casă, pe care, dacă au fost norocoși, nu le-au plătit mai întâi în franci elvețieni. În rest, mulți oameni cu doctorate bazate pe plagiat, diplome de licență la facultăți dubioase, analfabeți funcțional și semidocți care au drept principală calitate obrăznicia. 

Nu lipsa banilor mă doare, cât sen­zația că orice efort este în zadar. Oare nu ar trebui să ne dea de gândit faptul că românii noștri încă mai fug de țara în care s-au născut? Că anual dispare de pe hartă populația unui oraș mic, de provincie? În ritmul ăsta, în câțiva ani nu vor mai rămâne aici decât hoții și proștii, într-o simbioză perfectă, dar trăind în mizerie fiindcă nici unii, nici ceilalți, nu sunt în stare să facă mai nimic folositor.

Claudiu Serban, 
director editorial Capital