Comentariu
Podul de la Maracineni este bacul de la Giurgiu
Dragos Nedelcu
Andreea Rosca povestea intr-o sedinta de redactie ca de fiecare data cand colegii mei se gaseau in pana de subiecte scoteau pe masa subiectul “bacul de la Giurgiu”. Era vorba de proprietarul celebrului bac de la Dunare, iar redactorul-sef adjunct de atunci, Ion Margarit, l-ar fi vrut in ziar. Subiectul s-a facut abia dupa un an si jumatate si de cu totul alt jurnalist decat cel care anuntase subiectul. Bacul de la Giurgiu ramane, insa, subiectul de rezerva al revistei Capital.
Podul de la Maracineni a devenit locul de refugiu si pelerinaj al mai marilor tarii. Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu au toate sansele sa le propuna turistilor straini o destinatie turistica unica: podul care nu se mai termina niciodata. Telespectatorii nedumeriti au descoperit, in final, ca locul unde poti polemiza cu premierul, dar si cel unde se dau declaratii despre criza din Guvern sau lenea generalizata a muncitorului roman ramane podul de la iesirea din Buzau catre Moldova. In mod cert avem in fata destinatia verii 2005.
Eu as trage, insa, urmatoarea concluzie: in momentul in care presedintele si prim-ministrul unei tari merg de cinci ori la un obiectiv de lucru, fie acesta si un pod important, doar pentru a grabi lucrarile de la fata locului, Romania nu mai are nici o sansa sa iasa din mocirla. Acuma nu m-as duce catre sindromul Nicolae Ceausescu al vizitelor de lucru, ci as cauta partea spectaculoasa: se vede la televizor. Surasul parintesc al Giocondei de la Cotroceni rezolva pe loc problema apei plate pentru muncitorii buzoieni, iar decizia ferma a patimasului motociclist aduce mai multe basculante.
Mentalitatea veche, puternic ancorata in trecutul comunist scoate la suprafata metehnele unui premier pe care, cu totii, l-am crezut tanar. Calin Popescu Tariceanu s-a dus din orgoliu la Maracineni, iar Traian Basescu din obisnuinta. Cam asa functioneaza sistemul politic romanesc actual: unii tin la parerile lor din orgoliu, iar altii ne pacalesc din obisnuinta.
Romanul plictisit de vizitele de lucru trece cu vederea sfaturile unui premier hidrolog sau zambetul unui presedinte autodidact. Chestia asta cu podul de la Buzau intrece granitele ridicolului, dar se incapataneaza sa devina inca un exemplu dambovitean al lipsei de discernamant politic. In definitiv, avem nevoie de un pod, dar nu de unul cu doua moase. Ca se alege praful, se darama din nou, iar ei merg oricum cu elicopterul.
