Ultimul film al regretatului Brandon Lee, fiul lui Bruce Lee, este o poveste modernă a răzbunării, inspirată din imaginarul neogotic al secolului XVII.
Nu sunt prea multe filmele inspirate de benzile desenate (sau „romanele grafice”, „graphic novels”, cum sunt numite în engleză cărţile de B.D., foarte iubite în Statele Unite, dar şi în Franţa, ca să nu mai vorbim de Japonia, unde sunt o manie naţională) care să merite să pierzi o oră şi ceva în faţa ecranului. Nu e vorba doar de faptul că publicul ţintă al acestui gen de producţii e format, într-o proporţie zdrobitoare, de puştani cărora abia le ies tuleiele. Nu – pur şi simplu, e nevoie de un regizor cu adevărat talentat pentru a face un film bun inspirat dintr-o serie de benzi desenate, iar lucrul ăsta e din ce în ce mai rar.
Exemple sunt destule, din ambele categorii: dacă există producţii excelente, ca primele două filme din seria Batman (în care Tim Burton a găsit un vehicul perfect pentru a-şi pune la lucru imaginaţia sa vizionară şi morbidă), sau „Sin City”, cred în modul cel mai sincer că întreaga serie „Spider-Man” ar trebui pusă pe foc. La fel şi „X-Men”, „Cei patru fantastici”, „Incredibilul Hulk” şi alte asemenea prostioare; ar mai fi de salvat doar primul „Superman” (pentru rolurile lui Christopher Reeve şi Gene Hackman) şi ultimul, cel regizat de Bryan Singer.
„The Crow” („Corbul”) putea să fie un rateu de proporţii: regizorul Alex Proyas era la primul lui proiect de anvergură, după ce făcuse înainte mai ales videoclipuri muzicale; Brandon Lee, interpretul rolului principal, nu demonstrase în nici un fel că ar fi avut ceva de-a face cu actoria; personajele aveau la fel de multă profunzime ca nişte decupaje de mucava – în fine, toată treaba mirosea de la o poştă a film popcorn, a divertisment decerebrat, bun doar dacă vrei să zaci ca o legumă în faţa ecranului.
În sine, intriga filmului nu contează; chiar că e de benzi desenate! Eric Draven, cântăreţ de rock de mâna a doua, asistă la omorârea logodnicei sale de către patru intruşi necunoscuţi care pătrund în locuinţa lui, după care este, la rândul său, ucis. După un an, Draven se întoarce – la propriu – din groapă, cu ajutorul unui corb (miticul mesager al morţii) pentru a-şi răzbuna iubita; acum e deja mort, deci nu mai poate fi ucis, cel puţin nu atâta vreme cât corbul, prietenul şi companionul său, este şi el în viaţă. Evident, Draven îi masacrează repede şi violent pe toţi cei patru ucigaşi, plus şeful lor. Scenele de luptă sunt absolut spectaculoase, cu o energie cinetică şi o coregrafie care poate rivaliza cu cele mai bune secvenţe de acrobaţie ale unor experţi ai genului. Brandon Lee a trăit multă vreme cu amintirea dureroasă a legendei tatălui său, dispărut şi el prematur, la 33 de ani, din cauza unui edem cerebral; în cele din urmă, a ajuns el însuşi un specialist al artelor marţiale. Şi cam asta e tot.
„Corbul” a fost comparat cu filme legendare, ca „Blade Runner” sau „Batman”, iar asocierea este justificată. Atmosfera întunecată a oraşului – un univers vizual ieşit parcă din imaginaţia unui artist medieval, puternic stilizat, evident inspirată din arhitectura neogotică a secolului XVIII, aduce aminte de sumbrul Gotham City din „Batman”. Există aici ceva mai mult decât pur şi simplu inventivitate vizuală. În general, astfel de filme – eventual, am putea adăuga pe listă şi seria „Alien” – rezistă probei timpului nu doar datorită conceptului. În „Blade Runner” aveam de-a face cu un fel de existenţialism post-apocaliptic care punea în dezbatere însăşi ideea de umanitate; în „Alien” aveam o interpretare în cheie science fiction a basmelor cu monştri; iar „Corbul” imaginează o poveste a răzbunării care e inspirată – şi datorează mult – universului mental şi imagistic al Evului Mediu. Îl puteţi privi doar ca un deliciu vizual; însă pentru un ochi atent la detalii, scenografia, violenţa, întunericul, flăcările şi crima evocă sensibilitatea unei lumi apuse.
