"Mulți economiști consideră că pierderile sunt irelevante pentru o bancă centrală, astfel încât acestea nu ar trebui să joace nici un rol în politica monetară. Dar Banca Naţională a Elveţiei SNB este deţinută în proporţie de 45% de acționari privați, cei mai mulţi dintre ei persoane fizice, care primesc dividende de la SNB. Restul este deținut de cantoane, care s-au plâns recent cu privire la transferurile de numerar insuficiente din partea Băncii Centrale.
Această structură contrastează puternic cu cele mai multe dintre băncile centrale, care sunt în general departamente guvernamentale, deținute în totalitate de trezorerie și prin urmare, de contribuabil. Configuraţia elveţiană face ca Banca Centrală să fie deosebit de îngrijorată în privinţa pierderilor, mai ales că cetățenii nemulțumiți pot forța direct schimbări monetare și își construiesc politica monetară prin referendum."
Asta ar trebui să elimine îndoieli semnificative cu privire la motivul pentru care SNB a fost atât de preocupată de potențialele pierderi în urma desfiinţării pragului vlautar franc-euro. Una este să să politizezi sau să faci o chestiune socială eventualele pierderi, aşa cum se întâmplă atunci când o bancă centrală proprietate publică suportă pierderi şi cu totul altceva este atunci când o bancă privată, care este controlată efectiv de către cetățeni îşi schimbă complet dinamica politică.
Devine un pic mai dificil de a raționaliza o expansiune persistentă a bilanțului care ar putea expune acționarii privați la pierderi substanțiale, la un anumit moment.
Este rațional să fii îngrijorat că o Bancă Centrală devine insolvabilă? Teoretic nu. Atunci când structura juridică a sistemului stabilește că anumite entități nu pot deveni cu adevărat "falimentare", atunci guvernele nu vor intra în sala de judecată pentru a recupera pierderile. Ele vor funcționa doar pe pierdere sau pot obține o formă de sprijin public.
Dar dacă acționarii privați au de fapt o influență importantă? În cazul în care pierderile sunt finanțate de către acționari sau publicul larg, atunci puteți vedea cum un grup de acționari privați ar putea deveni extrem de preocupaţi de situație. Dacă am deține 45% din Banca Naţională a Elveţiei și extinderea bilanțului ne-ar putea face să plătim factura, o să vedem că varianta în care l-am suna pe Thomas Jordan, şeful SNB, ne-ar apărea ca fiind unica şansă.
Iată un pic mai mult în ceea ce priveşte structura de proprietate a Băncii Centrale elveţiene, un pic diferită de alte bănci centrale:
"Majoritatea capitalului social al SNB este deținut de cantoane și băncile cantonale, iar restul se află în principal în mâinile persoanelor private. (…) La sfârșitul anului 2013, 52,5% din aceste acțiuni erau deținute de cantoane, bănci cantonale și alte publică autorități și instituții. Acțiunile rămase au fost în posesia persoanelor fizice și juridice din Elveția și din străinătate."
