Din această criză, cauzată de creditarea în exces, se va înţelege ce importantă e economisirea, chiar dacă asta poate părea că înseamnă să ratezi oportunităţi de afaceri.

E greu să-i spui unui om care şi-a pierdut slujba sau care nu-şi mai poate plăti ratele la creditul pentru care a garantat cu casa că această criză are şi beneficii. Într-un recent sondaj, 58% din români declară că ei sau un membru al familiei lor a fost afectat direct de această criză. Numărul celor afectaţi este de fapt mult mai mare, chiar dacă nu au simţit-o: dacă ai un apartament a cărui valoare s-a înjumătăţit, chiar dacă nu vrei să-l vinzi, tot se cheamă că ţi s-a depreciat avuţia. Această scădere a preţului caselor poate fi pentru altul o şansă de a putea cumpăra o casă. Dar această criză, dincolo de dramele personale, are şi o parte bună: societatea, în ansamblu, sau fiecare individ în parte a înţeles că ofertele de creditare gen „doar cu buletinul“ pot reprezenta o capcană din care e greu să mai ieşi. Prudenţa, chiverniseala trebuie să fie un mod de viaţă şi nu înseamnă doar o atitudine bătrânească.

Din această criză, cauzată de creditarea în exces, se va înţelege ce importantă e economisirea, chiar dacă asta poate părea că înseamnă să ratezi oportunităţi de afaceri. Cât de invidiaţi erau cei care acum doi-trei ani luau credite pentru a cumpăra un teren care-şi dubla valoarea peste noapte? Ce fac acum aceşti entuziaşti? Au rămas cu terenuri pe care nu le mai pot vinde cu niciun chip şi plătesc lunar la bancă rate care-i fac să adoarmă noaptea mai greu. La fel au păţit firmele care au mizat numai pe creştere, până la stele. În sectorul bugetar, entuziasmul era şi mai nestăvilit. Bugetul de stat, ale cărui venituri creşteau permanent, părea un corn al abundenţei, un sac fără fund. Sindicatele se întreceau în procentele de creştere ale salariilor pe care le solicitau, politicienii, în promisuni fără număr. Criza aceasta a mai născut o premieră: niciodată până acum oamenilor politici nu li s-a cerut socoteală într-un mod atât de tranşant pentru promisiunile făcute în campania electorală. Aţi promis că majoraţi salariile profesorilor cu 50%, pe unde scoateţi acum cămaşa?

Chiar dacă această promisiune nu a fost onorată, ea a fost atât de deşănţată încât a pus în umbră măsurile efectiv luate de fostul guvern, care se refereau tot la creşteri aberante de salarii şi pensii, dincolo de ceea ce economia putea să suporte. Poate că fără această criză nu ar fi existat un guvern care să-şi propună să facă ordine în sistemul bugetar de salarizare, printr-o lege unică, şi, la fel, în privinţa pensiilor. Pensiile, salariile şi sporurile aberante trebuie să dispară pentru că pur şi simplu economia nu mai poate să suporte aceste malformaţii. Zeci de mii de bugetari care să aibă salariul mai mare decât al preşedintelui ţării este un nonsens. Este de asemenea absurd să avem pensii de 20.000 de lei, când contribuţia la sistemul de pensii îţi dădea dreptul doar la o pensie de zece ori mai mică. Faptul că se va pune ordine în aceste domenii poate fi trecut tot la beneficiile pe care le-a adus criza.