Strada Pucheni, undeva la margine de Bucureşti. După ce ajunge la ultima casă din oraş, drumul continuă prin câmp, cu tot dichisul (patru benzi perfect asfaltate şi marcate, trotuar şi stâlpi de iluminat) încă vreo câteva sute de metri, pentru a se termina brusc între nişte bălării. Asta, în timp ce restul străzilor din zonă nu au simţit în viaţa lor atingerea bitumului. Se poate, desigur, şi invers: nu puţine comune au reuşit să-şi asfalteze uliţele cu bani europeni. Ce folos, însă, dacă drumul principal, administrat de consiliul judeţean sau de Ministerul Transporturilor, a rămas plin de gropi?
Lucrurile stau cam la fel şi la scară mai mare. Mai are rost să ne amintim că, până la ipotetica finalizare a autostrăzii Transilvania, tronsonul Suplacu de Barcău–Borş, la care se lucrează acum, va lega o comună cu 4.600 de locuitori de graniţa cu Ungaria? Sau că autostrada Bucureşti-Ploieşti se va „vărsa“ în Capitală prin două străduţe deja aglomerate şi cu o singură bandă pe sens?
Şi nu doar în cazul transporturilor fondurile se cheltuiesc haotic. Am auzit cu toţii de aparatura medicală ultramodernă, cumpărată cu multe milioane de euro şi care stă sub cheie pentru că nu există personal calificat să o utilizeze. Sau de sălile de sport construite la ţară şi folosite doar la zile festive, „căci ştiţi cum sunt copiii, strică“. Ori de şcolile dotate cu laptopuri şi internet wireless, dar unde veceul a rămas în fundul curţii.
Anul acesta, Guvernul şi-a propus să aloce o sumă-record (zece miliarde de euro) infrastructurii. Din păcate, sunt mari şanse ca incompetenţa, nepăsarea sau reaua-voinţă a unor reprezentanţi ai autorităţilor să ducă la înmulţirea cazurilor de genul celor pomenite mai sus. Dar ce contează străzile asfaltate doar pentru a fi săpate peste câteva luni, spitalele modernizate şi apoi închise, canalizările subdimensionate ori pistele de biciclete inutilizabile?! Pe hârtie, România va arăta din ce în ce mai bine.
