După înfrângerea suferită de otomani în Libia în fața italienilor, în toamna lui 1912, muntenegrenii, sârbii, grecii și bulgarii s-au aliat pentru a-și elibera teritoriile din mâna turcilor. În cel de-al doilea război balcanic, din 1913, bulgarii, simțindu-se trădați, au întors armele împotriva sârbilor și grecilor. După ce li s-au alăturat și românii, otomanii au mai recuperat din teritoriile pierdute.
Circa 200.000 de vieți au fost pierdute în aceste războaie care au redesenat harta Europei de Sud-Est. Nu în ultimul rând, au declanșat o eră de purificare etnică și de schimb de populații, care a obligat milioane de oameni să-și părăsească gospodăriile, a dezrădăcinat și a descompus comunități străvechi. Cele două conflicte balcanice au reprezentat anticamera Primului Război Mondial: scânteia care a declanșat flagelul a fost asasinarea moștenitorului imperiului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand, în 1914, la Sarajevo.
Comemorarea centenarului a fost surprinzător de modestă. În unele state nici nu a fost amintit. În altele, cum este cazul Greciei, autoritățile nu și-au permis să organizeze manifestații prea ample din cauza tăierilor bugetare; totuși, banca națională a emis două monede aniversare de aur de 100 de euro.
Cel mai vizibil eveniment de până acum a fost comemorarea luptei de la Kumanovo. Pentru sârbi, această bătălie a fost decisivă: armata otomană a fost învinsă, iar Serbia a intrat în posesia teritoriilor deținute azi de Macedonia și Kosovo. În 28 octombrie, pe dealul Zabrnkaj, la monumentul dedicat soldaților sârbi sacrificați în luptă, s-a ținut o slujbă impunătoare, la care președintele Tomislav Nikolic a ținut un discurs dramatic (și moderat, după standardele sale). Alături de el s-au aflat în permanență Milorad Dodik, președintele jumătății sârbe a Bosniei, și liderul partidului sârb din Muntenegru, Andrija Mandi.

„Astăzi, redăm poporului nostru moștenirea disputată a trecutului nostru glorios”, a declarat președintele Nikolic. „Nu atacăm și nu jignim pe nimeni, tot ce facem este să ne reconstruim încrederea de sine pornind de la evenimente istorice și reiterând ideea autentică de libertate care le-a strunit”.
Doar că libertatea unui om poate coincide cu supunerea altuia. Mulți macedoneni văd în sosirea armatei sârbe cucerirea lor, în timp ce albanezii o consideră începutul unui dureros proces de purificare etnică.
Autoritățile iugoslave au dezvelit monumentul de pe Zabrnkaj în 1937, mândri, între altele, de o structură-gigant, în forma unui far maritim, amplasată în vârful construcției. Structură de urma să fie distrusă de bulgari în 1942 (restul lucrării nu a fost afectat).

În Bulgaria, începutul războiului a fost marcat discret, cea mai mare realizare a Sofiei fiind finanțarea (extrem de precară, de altfel) acordată istoricului Boris Grozdanoff pentru a realiza un documentar pe această temă. La premieră, producătorul s-a declarat șocat de faptul că oamenii s-au călcat în picioare pentru a prinde un loc în sală. În opinia sa, sunt două mari cauze pentru dezinteresul autorităților pentru acest eveniment istoric major. În primul rând, chiar dacă primul război balcanic a reprezentat un succes nașteptat pentru trupele bulgare, care au reușit să pătrundă până la 40 de kilometri de Istanbul, în viziunea oamenilor, conflictul s-a transformat ulterior în războiul din 2013, apoi în Primul Război Mondial, în care Bulgaria a luptat alături de Puterile Centrale. Din aceste două înfruntări, țara a ieșit umilită de fiecare dată. În cel de-al doilea rând, „istoria Balcanilor este destul de complicată, iar guvernul nu vrea să creeze neplăceri vreunuia dintre statele din peninsulă”. De altfel, executivul de la Sofia este la rândul său iritat de ceea ce consideră o manevră urâtă a Macedoniei de a-și adjudeca istoria Bulgariei.
Albanezii din Kosovo privesc primul război balcanic ca pe un dezastru, în urma căruia au fost cuceriți de sârbi, care considerau, în schimb, că au reușit o performanță istorică, de eliberare a teritoriilor sârbe și a sârbilor din Kosovo.
„Pentru noi, 1912 a fost începutul unui secol de nedreptăți, al unui secol pierdut”, spune acum Petrit Selimi, ministru de externe adjunct în guvernul kosovar. Ironia istoriei face ca locul în care Serbia a cucerit Kosovo, Kumanovo, să fie același în care l-a pierdut, în iunie 1999. După 78 de zile de bombardamente din partea trupelor NATO, Serbia a capitulat în cadrul unei întâlniri de la Kumanovo, fiind de acord să-și retragă trupele din ceea ce până atunci era considerată provincia sa sudică.
În Kosovo, pregătirile de sărbătoare sunt în toi, însă evenimentul comemorat va fi altul: pe 28 noiembrie se împlinesc 100 de ani de la declarația de independență a Albaniei (chiar dacă statul nou format a presupus lăsarea unui număr imens de albanezi în afara granițelor).
Primele gloanțe trase în războaiele balcanice au fost ale muntenegrenilor, care, după ce au repurtat o serie de succese, au fost nevoiți să se retragă, în 1913. Conflictele armate de la începutul secolului trecut au modificat radical granițele și destinul micului stat. Și totuși, întrebat de ce nu a organizat nicio festivitate comemorativă, premierul de la Podgorița, Igor Lukšić, a spus că „nu i-a trecut nimănui prin cap”.
În războaiele balcanice din anii ’90, și-au spus cuvântul toate acțiunile istorice ale fiecărei țări din acest puzzle est-european, de la 1389 la 1945. În final, poate că reacția dezamăgitoare a guvernelor din zonă este un semn bun. Poate că, în sfârșit, peste această regiune îndârjită s-a așternut uitarea.