Agonia zonei euro descrie un cerc perfect. A început ca o criză bancară, s-a transformat într-una a datoriilor, apoi într-o criză economică. În Spania și Cipru (la coadă se pare că stă Slovenia), a reapărut criza bancară. Bine, în realitate, sistemul financiar european nu a scăpat niciodată de probleme în acest interval: pur și simplu, le-a ignorat sau le-a ascuns. În timp ce America acționa rapid pentru evitarea blocajului bancar, liderii europeni se certau (și încă o fac) pe soluțiile optime de vindecare a acestui sistem. Iar această amânare perpetuă este unul dintre motivele agravării crizei euro.

Mai bine mai târziu decât niciodată: Consiliul European din 28-29 iunie a concluzionat că băncile vulnerabile și guvernele slăbite se trag în jos unele pe altele. „Vom rupe fără întârziere cercul vicios dintre bănci și state“, au spus în cor liderii europeni. Și au decis să înființeze o singură instituție de supraveghere a sistemului financiar din zona euro (derivată din Banca Centrală Europeană) și să permită acordarea directă de fonduri băncilor cu probleme, din fondurile de salvare. Vești bune pentru Spania și Irlanda, așadar.

Pentru o vreme (scurtă, e drept), piețele s-au entuziasmat. Dar, ca în legenda meșterului Manole, ce s-a construit ziua s-a năruit noaptea. În câteva zile, dobânzile la obligațiunile spaniole au trecut din nou de pragul de 7%. Iar de vină este tensiunea permanentă dintre liderii UE. Italia s-a lăudat că a semnat un acord prin care fondurile de salvare comunitare pot fi utilizate pentru achiziția de bonduri italiene, iar costurile de împrumut ale țării scad fără a genera prea multe obligații. Olanda nu a fost de acord. Finlanda a cerut garanții, iar câteva zile mai târziu a adus în discuție părăsirea zonei euro (totuși, autoritățile de la Helsinki spun că discursul ministrului de finanțe Jutta Urpilainen a fost tradus greșit). În cuvintele unuia dintre importanții oficiali ai zonei euro, cele două state au ajuns niște emmerdeurs (franțuzescul pentru „sule în coaste“, ca să folosim o sintagmă blândă). Între timp, Germania și Comisia Europeană se ciondăneau dacă să oblige guvernul spaniol să-și asume responsabilitatea pentru pierderile băncilor salvate, prin recapitalizare directă din fondurile de salvare.
 
Cu capul în nori

Trecând de comicul situației și de ciorovăielile inutile, ceva progrese există. Chiar dacă mult prea târziu, zona euro începe să se asemene cu o uniune bancară. Existența unui singur supraveghetor nu va mai permite guvernelor să „ierte“ anumite bănci. Iar recapitalizarea directă reprezintă un pas imens în direcția partajării riscurilor. Și totuși, de ce nu s-a preocupat nimeni până acum de criza bancară? Parțial, pentru că, în Europa, băncile sunt privite ca un soi de campioni naționali. În sfera lor de influență intră politicieni și economiști, evoluția PIB depinde de ele, iar fondurile totale destinate creditării sunt mai mari în instituțiile de aici decât în cele din SUA.

Așa că autoritățile de reglementare de pe Bătrânul Continent au preferat adesea să-și ascundă scheletele în dulap, în încercarea de a evita implicarea organelor de supraveghere ale Comisiei, ce impun restructurarea băncilor care primesc ajutoare de stat. Așa se explică de ce, în 44 din cele 45 de bănci analizate de Comisie în ultimele luni, s-a descoperit că activele fuseseră supraevaluate de autoritățile naționale de reglementare, probabil, pentru a masca dimensiunile ajutoarelor acordate.

Este ciudat că abia acum, la patru ani de la colapsul Lehman Brothers, a venit propunerea Comisiei privind construirea unui sistem european de restructurare și lichidare a băncilor falimentare, care ar trebui să devină funcțional în 2018. Michel Barnier, comisarul francez pentru piața internă, a spus că nu vrea să grăbească acest proces. Totuși, mulți cred că sistemul bancar spaniol ar fi putut fi salvat mai rapid dacă ar fi existat un asemenea sistem.

Este posibil ca principalul motiv al acestei delăsări să fi fost declanșarea crizei bancare în Grecia, țară cunoscută pentru desfrâul sectorului public. Germania a reacționat prin impunerea disciplinei fiscale, iar liderii UE și-au petrecut ultimii doi ani inventând noi reguli și pedepse menite să reducă datoriile și deficitele bugetare. Crahul bancar irlandez a fost considerat o excepție, o victimă a „capitalismului anglo-saxon“. Lucrurile s-au schimbat abia odată cu prăbușirea băncilor din Spania, țară cu o autoritate de reglementare solidă și respectată și care raportase, până nu de mult, surplus bugetar și un nivel redus al creditării. Aici, escaladarea deficitului și a datoriilor a reprezentat nu cauza, ci  consecința bulei imobiliare.    

Banca mică răstoarnă economia

Europa se află abia la începutul procesului de stabilizare a sistemului bancar. Va mai dura, probabil, cel puțin un an până la lansarea unei autorități de supraveghere la nivel comunitar armonizat cu sistemele din statele non-euro (îndeosebi cu Marea Britanie). Iar când vorbim de supraveghere, trebuie să fie una ca la carte. Problemele cu care se confruntă cajas, în Spania, și Landesbanken, în Germania, arată că și băncile mici pot să reprezinte amenințări la fel de „sistemice“ ca și instituțiile financiare multinaționale.

Acum sau mai târziu, liderii europeni vor trebui să ia în discuție partajarea și în cazul fiscalității. Pentru bănci, eurobondurile emise la comun de membrii zonei euro ar reprezenta un activ mult mai sigur decât obligațiunile naționale.

Până la finalul acestei veri marcate de deciziile ce vor trasa viitorul pe termen lung al zonei euro, șefii de state trebuie să schițeze un plan de împărțire a datoriilor din zona euro, care să nu oblige țările nevoiașe la luarea unor măsuri antireformiste. Uniunea bancară de care s-a vorbit în timpul Consiliului este un bun început. Nu trebuie să ne oprim însă aici. Este nevoie rapid de un tip de uniune fiscală. Este posibil ca tot ce se creează într-o zi să se surpe în noaptea următoare. Însă, chiar și așa, construcția nu trebuie abandonată.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist