Unul dintre profesorii de economie și finanțe pe care am avut privilegiul să-i ascult de-a lungul timpului, Olivier Tabatoni de la Berlin School for Creative Leadership, spunea că cea mai mare provocare a unui conducător de business din lume nu este aceea de a crea profituri, ci de a o face în același timp cu menținerea optimismului investitorilor. Profitul de astăzi este condiția necesară, dar nu și suficientă. În plus, trebuie să fie garantată speranța că profitul de mâine va fi chiar mai mare decât cel de astăzi, și tot așa, trimestru după trimestru, cu ocazia publicării rezultatelor financiare.

Recentul scandal al creșterilor salariale propuse de Dragnea se înscrie în același registru. Sigur că aceste creșteri sunt nesustenabile în condițile economice de astăzi. Sigur că gaura bugetară creată va trebui să fie umplută din altă sursă. Dar asta contează prea puțin. Important este că în mentalul colectiv, șeful PSD să rămână asociat cu ideea de creștere și bunăstare. Degeaba Cioloș sau Iohannis vor explica logic, chiar băbește, că măsurile recent votate de parlament nu sunt altceva decât niște vise umede (ca să-l citez pe fostul secretar de stat de la Finanțe, Gabriel Biriș). Investitorii, în cazul nostru – populația cu drept de vot, vor vedea în actualul prim ministru și în actualul președinte doar niște oameni care au omorât speranța. Ceea ce este mai grav în economie chiar decât provocarea de pierderi. Să-i iei cuiva banii din buzunar o dată se mai poate trece cu vederea. Dar să-i spui că niciodată în viitorul cât de cât apropiat nu o va duce mai bine este impardonabil.

Din păcate, în ciuda faptului că sunt tufă de Veneția la economie, majoritatea politicienilor de astăzi sunt experți în poezie. (Îmi cer scuze că numesc așa gargara grețoasă pe care o revarsă către noi majoritatea politicienilor prin intermediul ecranelor tv, dar o fac de dragul argumentației.) Ei vorbesc pe limba propriilor lor votanți. Iar aceștia, ca să-l parafrazez pe David Ogilvy, nu sunt niște proști, ci sunt rudele noastre. Nu ne ajută cu nimic să ne retragem în confortul propriului nostru for interior afișând un dispreț suveran față de cei care încă îi mai cred pe politicieni pe cuvânt. Ceea ce lipsește din peisaj nu este matematica. Nu trebuie să insistăm cu explicația faptului că dacă salariile se măresc undeva, banii vor trebui luați de altundeva. Sau vor fi "născuți" de BNR, ceea ce e chiar mai grav fiindcă înseamnă o sărăcire în masă. Azi e nevoie mai mult ca oricând de o baladă a lui Dragnea cel bogat, mare șef peste cel mai sărac ținut al României. De o doină în care să-i plângem pe constănțenii plini de resurse, dar săraci fiindcă au fost prizonierii lui Nicușor Năstase și ai lui Radu Mazăre. Poate chiar de un imn al clujenilor, cel mai dinamic oraș din România ultimului deceniu. Asta dacă ne dorim prosperitate și o economie de piață funcțională.