Era 6 august 1945. Orașul era Hiroshima, Japonia. Howard nu trebuia să fie pe acoperiș, bunica lui strigându-l în timp ce suna sirena care anunța un raid aerian. De fapt, nici el, nici fratele său nu trebuiau să fie deloc în Japonia.

Născuți în California, erau americani, ca mama și tatăl lor, ca un număr necunoscut de cetățeni americani care au fost prinși în oraș în acea zi și au fost asociați cu bomba atomică și ororile pe care le-a dezlănțuit.

O duzină de militari americani, membri ai echipajului doborât în ultimele zile ale războiului și ținuți ca prizonieri, au murit după ce bomba a fost detonată.

Dar sute, spun unii mii, de alți americani au pierit sau au suferit. Mulți erau copii din Hawaii și de pe coasta de vest, care au ajuns în anii antebelici în Hiroshima pentru a-și vizita rudele.

Acum, 75 de ani mai târziu, numărul supraviețuitorilor dintre aceștia este în scădere. Chiar și cei mai tineri sunt trecuți de 80 de ani.

O poveste spusă rar

Deși nu există înregistrări care să dezvăluie numărul exact de americano – japonezi printre supraviețuitorii bombei atomice – guvernul SUA și-a luat angajamentul de a-i îngriji, trimițând echipe de medici în fiecare an pentru a le urmări sănătatea.

Timp de zeci de ani, acei medici s-au întâlnit cu supraviețuitorii, au colectat sânge, au făcut radiografii și i-au intervievat despre ceea ce îi durea, fie că este vorba de efectele persistente ale radiațiilor sau de complicațiile îmbătrânirii.

Patruzeci de americani s-au pus la dispoziția medicilor în noiembrie anul trecut. Printre ei: Howard Kakita, un inginer informatician, pensionar, tată și bunic.

„Nu au mai rămas prea mulți dintre noi”, spune el.

Povestea sa, precum cea a multor supraviețuitori americani ai bombei, face parte din literatura de specialitate din jurul Hiroshimei.

Povestea lui Howard începe cu bunicul său, Yaozo, un fermier, primul din familia sa care a emigrat în America. Avea 22 de ani când s-a urcat pe o navă de transport în 1899, necunoscând engleză, dar sigur că biletul pe care îl deținea era un către oportunități.

Ceea ce îl aștepta era ceva diferit – isteria anti-japoneză, o lege care-l împiedica să se naturalizeze și ani de greutăți. S-a întors în Hiroshima, dar nu a putut să uite Visul American.

În 1906, s-a întors, alături de tânăra lui mireasă. S-au stabilit la Bakersfield, California, unde li s-au născut opt ​​copii, fiecare cetățean american, prin dreptul de naștere conferit de al 14-lea amendament. Disperat să fie acceptat, Yaozo s-a înregistrat în 1918 drept „Charlie” Kakita.

Familie despărțită de război

Totuși, viața în State nu a fost mai ușoară a doua oară; legea interzicea imigranților japonezi să dețină terenuri sau să le închirieze pe termen lung.

În 1927, soția lui Yaozo a murit la naștere. S-a întors la Hiroshima și s-a recăsătorit. Până în 1940, se scufundase într-o depresie profundă și se apucase de băutură. Era aproape să moară.

La începutul acelui an, fiul cel de-al doilea fiu Frank și soția sa, Tomiko, au mers la Hiroshima pentru a-l prezenta pe Yaozo celor doi nepoți ai săi și pentru a rămâne pentru nașterea următorului lor copil.

Vizita a fost tonicul perfect; bătrânul și-a recuperat sănătatea. Dar când Frank a anunțat că familia trebuie să se întoarcă acasă în California, starea de spirit a lui Yaozo s-a înrăutățit din nou.

Așa că Frank și Tomiko i-au făcut lui și soției sale o ofertă: ca o dovadă de bună credință că se vor întoarce, vor lăsa în grija lor pe Howard, de 2 ani și pe Kenny, în vârstă de 4 ani.

Apoi Japonia a atacat Pearl Harbor în 1941 și totul s-a schimbat. Războiul – și urmările sale crude – i-au separat aproape un deceniu.

Howard a început să realizeze cât de miraculosă a fost supraviețuirea lui. Bunicii săi locuiau la mai puțin de o kilometru de zona zero, unde a căzut bomba. Pentru câteva clipe, s-a așezat inconștient sub dărâmături. Bunicul său și-a salvat soția din muntele de resturi care le devenise casa.

A fugit împreună cu fratele său spre munți, departe de focurile atotcuprinzătoare, trecând peste corpuri cu organele scoase.

Ani de zile, Howard nu a putut mânca alimente deculoare roz sau roșu, fie că era grapefruit sau vită.

„Mi-aduceau aminte de sânge și groază, și-a amintit el.

Când s-au întors în cartierul lor șters de pe fațapământului, aerul duhnea. Ei și cei din jurul lor au cules orice metal și lemn care putea folosi pentru a-și face un acoperiș deasupra capului.

Atât Howard cât și Kenny au suferit de dizenterie și și-au pierdut părul din cauza expunerii la radiații. Bunica maternă le-a dispărut literalmente în explozie. Bunicul matern a murit peste câteva zile. Producători de cartofi dulci, tse aflau în oraș pentru piața săptămânală.

De cealaltă parte a Pacificului, părinții lor au presupus că ambii băieți au pierit. La fel ca aproximativ 120.000 de japonezi americani, Frank și Tomiko erau de trei ani internați într-o tabără, în deșert în Arizona, atât de ostil încât turnurile de pază nu erau necesare. Acolo erau și când Crucea Roșie Americană a confirmat în sfârșit că fiii lor sunt în viață.

Sfârșitul războiului nu a adus însă o reunire a familiei. Părinții au fost eliberați din lagăr și au primit un bilet către Japonia și 25 USD. Dar nu aveau bani să plătească pentru întoarcerea lui Howard și Kenny din Japonia. Mai multe luni au devenit ani. Pe august 8 1947, bunicul Yaozo a murit de cancer – „o victimă a bombei”, spune Howard.

Foto: Familia Kakita în ianuarie 1940

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric