Datele Comisiei Nationale pentru Statistica arata ca, la sfarsitul anului trecut, aveam cu 20% mai putini patroni decat in 1998. Cu alte cuvinte, aproape 30.000 de mici oameni de afaceri si-au inchis pravaliile intr-un an. Romania are, la aceasta ora, putin peste 100.000 de oameni care au avut curajul sa inceapa si sa continue propriile afaceri.

Intr-o economie normala, fenomenul este obisnuit. Fiecare incearca. Unii reusesc, altii dau gres. Partea frumoasa este ca cei care dau gres sunt mereu inlocuiti de alti temerari care incearca. La noi, „restructurarea” sectorului privat n-a avut la baza regulile pietei, care spun ca cel mai bun rezista. Multi dintre cei care au tras obloanele au cazut victime unor masuri aberante sau unor balbe ale guvernantilor. Asa cum a fost cazul avalansei de fonduri speciale infiintate pentru te miri ce scop nobil sau al ezitarilor legate de facilitatile fiscale. Altii n-au mai putut suporta sistemul de taxare romanesc, care iarta marii datornici, pentru a-i penaliza, in schimb, pe cei mici, care platesc intotdeauna la timp.

Privita din exterior, prin ochii unui investitor strain, Romania este o tara care nu pune pret pe afacerile private. Este total indiferenta fata de problemele intreprinzatorilor. Atunci cand Guvernul sau Parlamentul se preocupa de aceste probleme o fac fie superficial, cu declaratii de genul „vom incuraja clasa de mijloc si sectorul privat”, fie in avantajul unei singure categorii sau al unei singure firme, lucru care dezamageste restul firmelor sau da nastere la tot felul de comportamente speculative.

Cei care au putere de decizie nici macar nu inteleg principiile care guverneaza o economie de piata. Saptamana trecuta, Justitia a suspendat, pur si simplu, ordonanta de urgenta prin care in regiile si societatile de stat cu pierderi erau plafonate salariile. Ca respectiva ordonanta a starnit nemultumiri era de inteles. Cu mult tupeu, sindicalistii au respins ideea de a fi platiti in functie de performante. Solutia agreata de ei este „timpul trece, leafa merge, noi muncim cu spor”. Cine isi inchipuie ca in spatele acestei atitudini arogante sta vreun principiu economic sau vreo cauza nobila se insala. Liderii de sindicat traiesc de pe urma cotizatiilor membrilor. Ei nu apara drepturile oamenilor muncii, ci propria lor bunastare. Zeci de miliarde de lei se strang anual din cotizatii. Nimeni nu a facut vreodata un control pentru a vedea unde se duc banii. Nimeni nu a controlat vreodata din ce bani si-au ridicat liderii de sindicat vile si si-au cumparat masini luxoase. Nimeni nu a pedepsit vreodata felul in care acesti lideri devalizeaza firmele de stat, cot la cot cu directorii.

De aceea, gestul actual, de a cere Justitiei suspendarea ordonantei, este unul egoist. Daca sunt permise in continuare cresteri de salarii, pretul va fi platit fie prin concedieri, fie prin cresteri de preturi.
Poate parea paradoxal, dar nota de plata, in ambele cazuri, ajunge tot pe masa firmelor private. Concedierile inseamna mai multi someri. Cum nu mai sunt bani la fondul de somaj, rezultatul este o crestere a contributiilor. Darile angajatilor nu pot fi marite intr-un an electoral, deci vor fi majorate contributiile firmelor. In cazul cresterilor de preturi, ele vor fi suportate tot de intreprinzatorii privati, care vor renunta la o parte din profit pentru a-si mentine vanzarile.

Meciul dintre stat si economia privata a intrat deja in prelungiri, iar institutiile statului arbitreaza. Ramane de vazut cine va castiga.