Investitorul Ben Madadi, care a fost până recent cel mai mare investitor persoană fizică al SIF Muntenia (SIF4), a revenit cu o postare pe pagina sa de socializare, în care vorbeşte despre cauzele care au dus la explozia inflaţiei cu care se confruntă acum o mare parte a lumii, inclusiv România.

Ben Madadi: Mulți oameni nu prea înțeleg cum poți avea inflație mare, fără o creștere importantă a economiei

„Continuarea lecturii macroeconomice, pentru cei pasionați.

Mulți oameni nu prea înțeleg cum poți avea inflație mare, deranjantă, fără o creștere importantă a economiei, așa cum se întâmplă acum. Asta se întâmplă pentru că s-au tipărit, și s-au distribuit, foarte mulți bani prin măsuri fiscale în ultimii 2 ani și jumătate, adică de la începutul pandemiei.

Adică o economie relativ stagnantă de la începutul lui 2020 până acum a stârnit inflație foarte mare, pentru că pur și simplu a crescut masa monetară, care n-a putut fi absorbită de producători, prestatori și investitori. Lumea dezvoltată a mai avut câteva episoade de inflație relativ mare în ultimii 50-60 de ani, de când banii nu mai sunt susținuți de aur.

Cel mai mare episod de inflație a fost în anii 70 și avea la baza tot tiparnița, dar nu prin măsuri fiscale ci prin măsuri monetare. Adică Fed-ul avusese o politică monetară prea relaxată, și producătorii, prestatorii și investitorii nu mai făceau față, exact ca și acum. Doar că atunci motivul inflației mari erau mai mult măsurile monetare, iar acum motivul inflației mari sunt mai degrabă măsurile fiscale.

Guvernele, în general, au cheltuit în ultimii doi ani peste 10% din PIB anual în deficit, adică fără acoperire. Este normal, dacă bagi în piață atât de mulți bani, să se ieftinească moneda în comparație cu bunuri și servicii, pentru că bunurile și serviciile nu-și pot spori capacitatea/productivitatea cu câte 10-15% pe an.

Astfel ajungi să ai inflație mare, dar fără creștere economică mare care să stea la baza ei. În anii 1970 inflația avea la sursă și tiparnița anilor 50-60, dar care nu s-a oprit nici în anii 70 când lumea deja își pierduse încrederea în stabilitatea prețurilor.

Dar nici în anii 60 și nici în anii 70 deficitele bugetare n-au fost exagerate. Pur și simplu nu s-a mai respectat peg-ul pe aur, ducând la devalorizarea dolarului raportat la bunuri și servicii (și aur)”, scrie Ben Madadi în postarea sa de pe Facebook.

„Reducerea cheltuielilor publice lovește pe termen scurt economia, și este foarte complicată din punct de vedere politic”

În continuare, investitorul vorbeşte despre importanţa dobânzilor şi a reducerii cheltuielilor publice în toată această ecuaţie.

„Ce rost are acum dobânda în ecuația actuală? Dobânda mare, și disciplină monetară, impuse de la sfârșitul anilor 70 consumatorilor, în timpul administrației Carter și continuate de Reagan, au redus circulația banului în sectorul privat, astfel reducând inflația.

Asta a însemnat câțiva ani de recesiune. Acum însă problema este la state, la guverne și alte administrații publice, care au cauzat inflația, așa cum am și descris. Nu sectorul privat este cel care a cauzat creșterea prețurilor. Ceea ce face Fed-ul, conștient sau nu, urmărește să reducă exuberanța sectorului public, inclusiv cel din SUA.

Guvernul american poate face față, deocamdată, ușor creșterii dobânzilor la propriile cheltuieli în dolari, dar asta nu înseamnă că nu-l deranjează. Restul lumii, mai ales statele care stau mai prost decât SUA, au și vor avea, probleme mai serioase. Dacă devine prea scump pentru un guvern să se îndatoreze, n-are de ales și își reduce cheltuielile. Acest lucru deocamdată nu prea se întâmplă, dar bănuiesc că trebuie să urmeze. Asta va fi urmarea (în principiu neintenționată) politicii monetare restrictive a Fed-ului.

Reducerea cheltuielilor publice este ceva foarte complicat, mai ales când n-ai creștere economică. Ia să vedem cum o să se descurce, de exemplu, statul român! Inflația în România a ajutat, pentru că a coborât nivelul real al obligațiilor publice în lei, dar cele în valută au rămas relativ constante, în timp ce a urcat foarte mult costul datoriei (dobânda) în lei.

Aceeași problemă o vor avea toate statele lumii, cu doar câteva excepții, gen Elveția, Norvegia etc. Cheltuielile publice au tendința să crească atunci când economia merge mai prost. Reducerea cheltuielilor publice lovește pe termen scurt economia, și este foarte complicată din punct de vedere politic, că lumea poate ieși în stradă și angajații în sectorul public pot face grevă”, mai scrie Ben Madadi.

Care sunt cele două soluţii posibile şi pentru care dintre ele optează investitorul român?

„1) Statele reduc treptat, fiind forțate de costul ridicat actual al datoriei, cheltuielile. Astfel scade inflația în timp. Asta ar duce la o recesiune probabil mai moderată, pentru că sectorul privat ar compensa.

2) Statele nu prea reușesc să-și reducă cheltuielile, și continuă să se îndatoreze mult la dobânzi mai mari, intrând din-ce-în-ce mai mult într-o competiție cu sectorul privat pentru finanțare.

Varianta a doua este deja în desfășurare în multe țări, inclusiv România. Asta evident că nu e o soluție pe termen lung pentru că statul se hrănește, și trăiește, de pe urma sectorului privat și dacă vrea să concureze cu sectorul privat, și dacă face asta câțiva ani, nu face altceva decât să-și sape singur groapa în care intră toată lumea. Avem multe exemple recente de țări băgate în groapă de politicieni: Liban, Argentina, Sri Lanka etc.

Eu cred, și cam văd, că varianta a doua are șanse mai mari să se adeverească. Și asta nu sună bine pentru viitorul economiei, și evident nici pentru viitorul investițiilor. Dar… rămâne de văzut. Poate că avem noroc.”