Capital – „Hai, România! – Povestea Generației de Aur” este primul film de lung metraj despre Generația de Aur a fotbalului românesc. Ce te-a atras la acest proiect?
Claudiu Mitcu – Nu m-am mai uitat la fotbal de când n-a mai existat Generația de Aur. Cel mult, așa, cu totul episodic. Dar țineam minte cum era când exista Generația de Aur și am zis că ar fi frumos să reconstruim acea atmosferă. Mă bucur că producătorii filmului, Călin Crețu și Simion Apreutese, s-au gândit la mine să regizez acest film, că au avut încredere în mine și în echipa pe care le-am propus-o.
C: – Cât timp a durat realizarea filmului și care au fost cele mai dificile etape, din punctul tău de vedere?
C.M. – Cam un an de zile, au fost momente dificile, dar cum se spune în fotbal măcar noi am dat totul. Avea Bănel Nicoliță, care nu a fost din Generația de Aur, dar a fost fotbalist, o vorbă. O știu de la Andrei Crăciun: „Am dat totul, sunt puțin obosit”. După filmul ăsta o să rămân cu câteva expresii în vocabularul curent, cea mai frumoasă fiind încurajarea domnului Emeric Enei: „Mai mult decât să ne bată, n-au ce să ne facă!”.
C: – Ce le va oferi, din punct de vedere al conținutului, nou sau diferit, iubitorilor fotbalului care au trăit „pe viu” acele momente, ale performanțelor din perioada anilor `80 – 2000?
C.M: – Sunt câteva imagini în film care n-au cum să te lase indiferent dacă ai trăit acea epocă. Simți ceva. Ți se face pielea de găină, ți se strânge inima. E frumos. Sunt și câteva mici/mari surprize. Cred că asta le oferă tuturor: ceva frumos. Bineînțeles că are legătură cu nostalgia. Când începe piesa Giannei Nannini – UN’ESTATE ITALIANA- n-a fost om care să nu se sensibilizeze.
Drumul spre 94. Eroii stadioanelor
C: – Pe cine vor vedea spectatorii și care sunt cele mai spectaculoase povești pe care le vor afla?
C.M: – Spectatorii filmului de cinema îi vor vedea pe mulți dintre cei care au făcut performanța din 1994. Dar și pe unii dintre cei care au făcut posibil drumul din 1994. Spectatorii mini-seriei îi vor vedea pe aproape toți marii oameni din fotbalul românesc dintre anii 1980-2000.
C: – Pe tine cu ce te-au surprins aceste întâlniri?
C.M: – Eu nu aveam experiența întâlnirii cu fotbaliști. Doar cu Hagi m-am mai întâlnit. M-au surprins în general plăcut. Unii mi-au devenit chiar foarte-foarte simpatici. De pildă, Răducioiu, Balint, Gică Craioveanu… să nu supăr nici o galerie, hahaha.
C: – Cât de pasionat erai de fotbal în copilărie? Care au fost experiențe tale cu acest sport?
C.M: – Sunt oltean. Așa că vă dați seama – n-aveam cum să nu fiu pasionat de Craiova Maxima. În anii 90 mergeam la stadion in fiecare duminică cand juca FCM Caracal acasă, în serie B. În copilărie jucam fotbal zilnic în fața blocului…Dar nu pot spune că aș fi ajuns fotbalist. E bine și regizor de film.
Feeria
C: – Cum ai trăit tu acele „nopți albe” de bucurie, când tricolorii au adus românilor cele mai puternice emoții, în 1994?
C.M: – Aveam optsprezece ani. Cum să trăiești așa ceva la vârsta aia? Vă dați seama, a fost o nebunie! Ce poate fi mai frumos decât să ai optsprezece ani și să vină peste viața ta un Mondial ca acela din America? O aveam pe sor’mea studentă la București, studentă în Regie, am văzut meciul cu Argentina și apoi am mers la Universitate.
C: – Cum se reflectă în desfășurarea filmului perioada optzecistă și cea după Revoluție?
C.M: – E o secvență în filmul nostru la care vă invit să fiți atenți. Îl vedem pe Ceaușescu la ultimul congres al PCR, cu cadența aia a limbii de lemn, apoi imediat vedem cum se pregătea Italia de Mondialul din 1990. Practic într-o secundă trecem la modernitate. Vedem că aia era normalitatea, iar la noi, sub Ceaușescu, lucrurile erau atât de greșite.
C: – Spuneai recent că „Hai, România! – Povestea Generației de Aur” nu e doar despre fotbal și despre cele mai mari nume ale acestui sport. Este o poveste de viață și o lecție de istorie deopotrivă. O poveste a românilor. Ce percepții crezi că va schimba acest film?
C.M: – Nu îmi place să îmi dau cu părerea despre ce vor face spectatorii, cum își vor schimba sau nu își vor schimba percepțiile. Nu știu să răspund altfel.
C: – De ce crezi că în acele perioadele astfel de performanțe au fost posibile?
C.M: – Pentru că lumea era croită într-un anumit fel și pentru că s-au făcut pași pentru performanță. De pildă, crearea Centrului pentru juniori Luceafărul.
C: – Și de ce nu s-au mai repetat?C.M: – Pentru că astăzi se face mult mai puțin pentru copii și juniori, pentru tineret. Ionuț Lupescu explică destul de bine în filmul nostru de ce. Că ne-am pus și noi întrebarea și i-am întrebat și pe oamenii de fotbal.
Înapoi la zi
C: – Când ai spus, cel mai recent, „Hai, România!”?C.M: – Azi dimineață, în post-producția filmului de cinema.
C: – De ce i-ai invita pe oameni la cinema, pe 1 martie?
C.M: – Pentru că o să fie bine. Nu are ce să nu fie bine. E Generația de Aur, e maximul.
C: – La ce alte proiecte lucrezi în prezent?
C.M: – Am un lung metraj de ficțiune la care lucrez și dacă totul decurge bine o să-l filmez în primăvara anului 2025 și am terminat un scurt metraj de ficțiune pe care am început să-l trimit la festivaluri.
