Vizita în Turcia a ministrului de Externe şi ministrului Apărării din Rusia a fost anulată în ultima clipă. Oricât a cerut Ankara să nu fie căutate alte motive în spatele acestei amânări, este importantă sincronizarea acesteia. Pentru că a corespuns unei perioade în care Turcia a amintit destul de des deosebirile de vederi cu Rusia în privinţa Siriei şi Libiei şi în care tot Turcia şi-a intensificat eforturile pentru o cooperare cu SUA.

În primul rând să stabilim următoarele: Turcia are cele mai mari dezacorduri cu SUA în Irak, Siria, Libia şi Marea Mediterană. Sursa ameninţărilor la adresa Turciei o reprezintă interesul SUA pentru Orientul Mijlociu, eforturile lor de a diviza regiunea, forţele pe care le sprijină şi cele care li se opun, politicile privind resursele energetice şi traseele acestora, organizaţiile teroriste pe care le alimentează şi le folosesc. Iar pentru că Turcia nu a promovat o politică externă centrată pe regiunea în care este situată şi chiar dacă face paşi tactici corecţi, din cauză că strategia este greşită nu poate obţine câştiguri politice în paralel cu succesele militare, scrie Cumhuriyet.

De exemplu, după o operaţiune aeriană corectă, justă, legitimă în nordul Irakului împotriva PKK, ştiind foarte bine că cea mai mare susţinere pentru această organizaţie teroristă vine din partea SUA, este subliniată prietenia cu Statele Unite. De exemplu, luptând cu organizaţia teroristă PYD-YPG (PYD – Partidul Uniunii Democratice, aripa siriană a PKK/YPG – Unităţile de Apărare a Poporului, aripa militară a PYD – n.trad.), extensie a organizaţiei teroriste PKK în Siria, în numele echilibrării ponderii Rusiei în Siria, Turcia doreşte ca Statele Unite să fie mai active în această ţară. Şi chiar cunoscând faptul că SUA sunt cele care vor să divizeze Siria. De exemplu, lansează un apel către SUA, care au bombardat Libia, pentru a pregăti mai multe iniţiative pentru stabilitatea Libiei. Aceste contradicţii şi incoerenţe nu pot explica politica externă într-un mod logic; de strategie nici vorbă.

Ar trebui să fie un element de stabilitate, nu de echilibru

Şi mai este ceva. Turcia este partenera Iranului şi Rusiei în procesul Astana şi are vederi diferite cu ambii parteneri. După ce „a încheiat greşit primul nasture” în problema Siriei, în ciuda mutărilor corecte pe care le-a făcut, rezultatul nu a fost cel sperat. De exemplu, în Siria are probleme atât cu SUA, cât şi cu Rusia. Dar este vecină la graniţă cu două mari puteri. De asemenea, cele două mari puteri prin instrumente şi intenţii diferite, în diverse dimensiuni şi niveluri sprijină organizaţia teroristă PKK-PYD-YPG. Ambele puteri sunt împotriva prezenţei militare a Turciei în Siria.

Să repetăm: Ceea ce Statele Unite au făcut cu ajutorul lui Barzani în nordul Irakului, fac acum în nordul Siriei cu ajutorul organizaţiei teroriste PKK-PYD-YPG. Iar Turcia, repetă în Siria greşeala pe care a făcut-o în Irak. S-au înşelat făcând calculul că dacă Irakul se va diviza, Mosulul şi Kirkuk vor rămâne Turciei, de această dată îşi fac calculul că dacă Siria se va diviza, Idlib şi împrejurimile lui vor rămâne Turciei. Se înşală şi de această dată. Pentru că nici Statele Unite nu au vechea forţă, şi nici nu au intenţia de a da Turciei aceste regiuni. Mai mult, Turcia nu râvneşte la teritoriile vecinilor săi, nu are intenţii expansioniste, aventuriere, evită să iniţieze acţiuni care să genereze dispute nesfârşite, ostilităţi cu ţările arabe, toate acestea sunt principiile fundamentale ale politicii externe turce.

În diplomaţie trebuie să gândeşti mult şi să vorbeşti puţin. Preţul faptului că nu înveţi din istorie şi geografie este unul mare.