Gabriel Finkelstein Mustață, copilul care și-a ales părinții cu mâna întinsă prin gratiile unui pătuț

„Cu o singură inimă împărțită în două: România și Israel” – povestea de film a lui Gabriel Finkelstein Mustață, copilul care și-a ales părinții cu mâna întinsă prin gratiile unui pătuț

„Iubesc lumea și românii din toată inima mea. Singurul reproș pe care i l-aș face lui Dumnezeu este că nu mi-a dat două inimi, să am una pentru România și una pentru Israel. Dar o împart cum pot și eu pe asta.”

Așa începe o poveste care te lasă fără cuvinte și care pare desprinsă dintr-un scenariu de film. O poveste adevărată, spusă cu emoție de Gabriel Finkelstein Mustață – israelian cu suflet românesc, artist și orator, om care și-a trăit viața între miracole care i-au schimbat destinul.

Născut într-un orfelinat din România, într-un salon cu aproape 100 de copii, viața lui Gabriel s-a scris în cel mai neașteptat mod. Nu a fost ales de părinți. El și-a ales părinții – cu o mână mică, de bebeluș, care a prins paltonul unei femei cu inima mare. Femeia aceea, doamna Mustață, avea să-i devină mamă. În ciuda faptului că își dorea o fetiță, atunci când i s-a spus că bebelușul este băiețel, a răspuns simplu și sfâșietor: „Nu-i nimic, doctore! El ne-a ales pe noi, nu noi pe el. Pe el îl luăm.”

Așa a început o viață nouă. O viață cu dragoste, cu muzică, cu educație, cu sprijin necondiționat. Gabriel a devenit fiul lui Dumitru și al Netei Mustață, oameni care au așteptat 17 ani pentru a deveni părinți. A locuit alături de ei la Viena, unde tatăl său a reprezentat Agenția de Navigație Română, iar mai apoi s-a întors în România, unde și-a început parcursul artistic. A urmat Academia de Teatru și Film și un master în Cultura Ebraică și Iudaism.

Cea mai mare realizare a sa este aceea că a reușit să fie „un bun evreu și un bun român”

Azi, la 65 de ani, Gabriel este nu doar un povestitor desăvârșit, ci și o punte vie între două lumi – România și Israel – pe care le iubește cu aceeași intensitate. De altfel, cetățean de onoare al orașului Turnu Severin, orașul natal al tatălui său adoptiv, Gabriel mărturisește că cea mai mare realizare a sa este aceea că a reușit să fie „un bun evreu și un bun român”.

A trăit, spune el, „o viață schimbată nu cu 180, ci cu 1.180 de grade”. La 33 de ani și-a întâlnit mama biologică, în Israel, și a aflat că mai are doi frați. A decis să se repatrieze, dar România nu a părăsit-o niciodată cu adevărat. Dovadă stă implicarea lui după tragedia de la Colectiv: a mobilizat medici de top din Israel, a organizat un concert caritabil și a reușit să ofere speranță acolo unde părea că nu mai există.

„Între mine și părinții mei adoptivi a fost o iubire așa de mare încât eu și astăzi povestesc toată această întâmplare ca și cum n-ar fi fost a mea. Atât de tare i-am simțit pe acești oameni părinții mei. Iar părinții mei adoptivi mi-au spus adevărul când eu aveam 13 ani și au trăit cu teamă ca nu cumva, de undeva, din iarbă verde, să apară mama biologică și să-mi strice destinul, să mă bulverseze. Iar tatăl meu i-a spus mamei mele: « Neta, trebuie să-i spunem copilului adevărul, să nu fie luat prin surprindere. » Pe de altă parte, sigur că le era teamă de vecini, de prieteni, de copiii de la școală.

Însă, pe mine nu m-a deranjat niciodată un coleg, un vecin sau vreun prieten cu acest detaliu. Așa că tatăl meu a decis într-o duminică dimineață să-mi spună adevărul. Este o poveste pe care un regizor ar putea să o pună în scenă, pentru că este o imagine superbă. Eram în salon – la o masă lungă de vreo 4- 5 metri, iar în capul ei mă jucam cu o mașinuță. Aveam 13 ani, iar tatăl meu era așezat în capătul opus. Și la un moment dat îmi spune: « Danule – mie, acasă, părinții îmi spuneau și Dan -, aș vrea să-ți spun ceva, să vorbim ca între bărbați».

Eu nu l-am tratat cu atenție, doar mașinuța era pentru mine importantă. Și atunci el a continuat spunându-mi: «Dragul meu, tu nu ești copilul nostru natural, dar asta nu schimbă cu nimic dragostea dintre noi, dar trebuie să știi». În momentul acela, mașinuța s-a oprit brusc, a murit motorul. Închipuiți-vă un regizor ce ar putea face cu aceste imagini. Eu m-am uitat către el, m-a bufnit plânsul, am fugit și m-am ascuns în șifonier. Mama a venit din bucătărie, a început să-i facă reproșuri tatălui meu că sunt prea tânăr, că nu trebuia să-mi spună, că nu a mai avut răbdare.

La un moment dat, tata îi spune mamei: «Neta, ce ne facem dacă nu mai iese de acolo? » Și atunci mama, cu o nonșalanță în periplul acelor replici minunate pe care le-a dat toată viața – te uimea cu chestia asta – a spus: «Mișu, iese, dragă, că i se face foame». Și într-adevăr, după câteva minute, am ieșit și ne-am îmbrățișat, ne-am pupat. Din acel moment, subiectul adopției mele a devenit tabu. N-am mai vorbit despre asta în casă, ani la rând, nicio vorbă. Mama spunea că noi am construit împreună un castel în care nu are nimeni voie să intre cu bocancii. În felul ăsta, am aflat despre existența mea ca și copil adoptiv în viața familiei Mustață.”

„Gândul” vă oferă mai multe detalii despre povestea sa de viață.