Nu cred că există jurnalist care să nu fie urmărit cu anii, uneori de-a lungul unei întregi cariere, de mari semne de întrebare. Să nu fi auzit o poveste adevărată, căreia să-i lipsească elementul principal, cauza care în ceața misterului absolut a desenat semnul de întrebare cu cărbune negru pe zidul alb al neuitării. Au trecut 35 de ani, de când am aflat de o asemenea poveste, deopotrivă tragică și tenebroasă. A fost scrisă de scriitorul-jurnalist Corneliu Buzinschi în ediția din 23 mai 1990 a cotidianului România Liberă. Reluată mai apoi, în volumul „Ocultism și harababură”, publicat în 2005, prin strădania doamnei Florica Buzinschi, soția autorului, cea care a strâns la un loc cele mai importante articole ale prozatorului, apărute până când s-a mutat la cele veșnice, în anul 2001, scrie Mirel Curea pentru EVZ

Nu este singura poveste tragică desprinsă din realitate, care să mă fi tulburat și să-mi fi stârnit curiozitatea de jurnalist. Nu este singura, dar e cea mai tulburătoare, pentru că în ea este vorba despre moartea a trei inocenți, într-o poveste în care de mână cu moartea stau niște milițieni și niște securiști din perioada de sfârșit a anilor `80 ai secolului trecut. Trei băieți de 14-15 ani, colegi de clasă, plecați într-o aventură nevinovată de o zi-două, s-au întors la părinții lor în trei coșciuge, purtând toți trei semnele morții violente violentă și ale torturii. Iată ce relata Corneliu Buzinschi în „Uciderea pruncilor”, articolul apărut în cotidianul România Liberă:

Suntem în după-amiaza zilei de 4 aprilie 1987, în orașul Bacău. Copiii Roșu Marius, Mitofan Gabriel-Adi și Lovin Gabriel, elevi în anul I la Liceul Economic și buni prieteni, pleacă de acasă, lăsând fiecare câte un bilet în care promit că se vor întoarce a doua zi la prânz. Familiile, îngrijorate, dau telefon la miliția orașului Bacău, explicându-i ofițerului de serviciu că niciodată copiii lor, „cuminți și ascultători” nu plecaseră fără voie de acasă și că se tem de un accident. În tot cursul zilei de 4 aprilie au ținut legătura cu ofițerul de serviciu, care i-a asigurat că nu s-a semnalat niciun accident și i-a sfătuit să aștepte reîntoarcerea copiilor.

5 aprilie 1987. Cele trei familii se prezintă la Miliția orașului Bacău, de unde primesc același răspuns ca în ziua anterioară. Ieșind de la miliție, tatăl unuia dintre copii, domnul Mitrofan, are ideea să meargă la Securitate, în aceeași clădire, unde cunoaște pe ofițerul de Securitate Mosneguț. Părinții dau câte o declarație care cuprinde relatarea modului în care au plecat copiii și semnalmentele lor.

6 aprilie 1987, ora 23. În casa familiei Mitrofan sună telefonul. Doamna Mitrofan ridică receptorul. La telefon era Miliția T.F. Galați și este rugată să vorbească cu fiul ei, Gabriel Mitrofan. Gabriel vorbește: „Mama, nu fii îngrijorată, eu cu prietenii mei Marius și Lovin Gabriel am plecat în expediție să vedem Dunărea, vapoarele și portul. Doar îmi amintești cât ne-a plăcut romanul lui Radu Tudoran „Toate pânzele sus!”. Înainte de a răspunde, ofițerul din Galați ia telefonul și o asigură pe doamna Mitrofan că băieții sunt sănătoși și să nu aibă nici o grijă. Imediat, doamna Mitrofan sună la familia Roșu, relatând convorbirea telefonică.

Doamna Roșu Profira telefonează la Galați cumnatei sale, Botezatu Elena, explicându-i situația și rugând-o să telefoneze la postul de miliție T.F. Galați și să-l roage pe plutonierul-major Murgu, cu care avusese o discuție înainte, să-i rețină pe cei trei copii până ajung părinții, cu primul tren din Bacău spre Galați, ca să-i aducă acasă. Ce i-a răspuns plutonierul-major Murgu, de la miliția T.F. Galați, doamnei Botezatu?: „Marius, Gabriel-Adi și Gabriel sunt niște copii cuminți, chiar acum am discutat cu ei și părinții să n-aibă nici o grijă. Comandantul sau a hotărât ca cei trei copii, fiind minori, să fie trimiși acasă, însoțiți de un lucrător de miliție de la T.F. Galați, cu trenul de ora 4 dimineața, Galați – Bacău”.

După răspunsul cumnatei sale, Botezatu Elena, doamna Roșu Profira, nerăbdătoare, sună la postul de Miliție T.F. Galați, cerând insistent să-i vorbească copilului ei, Roșu Marius. Plutonierul Murgu îi răspunde că cei trei copii vor fi urcați în trenul de ora 4 spre Bacău, însoțiți de un lucrător al miliției până în gara Bacău.

7 aprilie 1987, ora 9 dimineața, în gara Bacău. Domnul Roșu și domnul Lovin așteaptă întoarcerea celor trei copii. Fapt ciudat, în gară se află și lucrătorul de Securitate Mosneguț din Bacău, la care apelaseră inițial și care le luase declarațiile, împreună cu soția, probabil pentru a masca faptul că se află în interes de serviciu, dar dându-le impresia că participă afectiv la neplăcutul eveniment. Familia lucrătorului de Securitate Mosneguț le propune celor doi părinți să aștepte de partea cealaltă a peronului, ca să nu-i sperie pe copii, iar ei, nefiind în cauză, îi așteaptă în fața peronului, cunoscând semnalmentele însoțitorului copiilor, de la miliția T.F. Galați. Să înțelegem că Securitatea și Miliția cunoșteau mai multe amănunte decât familiile?

Trenul intră în gara Bacău, domnul Roșu și domnul Lovin așteaptă până coboară toți călătorii și revin în fața peronului, dar aici nu se află nici copiii, nici însoțitorul lor, și nici familia securistului Mosneguț. Precipitați, ajung la ieșirea din gară unde, spre stupoarea lor, îl văd pe soțul Mosneguț care se îndepărta spre mașina ce-i aștepta. Aceștia se scuză că sunt grăbiți și, le pare rău, dar copiii n-au venit.

8 aprilie 1987, Bacău. Au trecut 4 zile de la dispariția celor trei copii, iar disperarea părinților a ajuns la limită. La insistențele lor, atât la Miliție, cât și la Securitate, primeau același răspuns: să aștepte. Și iată, în aceeași zi de 8 aprilie, familia Lovin (părinții copilului Lovin Gabriel) primește o carte poștală cu ștampilă de Tulcea, cuprinzând următorul mesaj: Noi suntem bine, sănătoși, cu semnătura fiecăruia dintre cei trei copii, Marius, Gabriel-Adi și Gabriel, și un semn de întrebare (?) sub ultima iscălitură. Acum, având un element material, din partea copiilor lor, părinții nu se mai dezlipesc de la ușile Miliției și Securității din Bacău, exprimându-și categoric dorința de a pleca pentru a-i aduce acasă, împreună cu un reprezentant al organelor de ordine din Bacău, așa cum au cerut, de fapt, de pe data de 6 aprilie 1987, ora 23, când s-a vorbit la telefon cu copilul Mitrofan Gabriel-Adi. Bacău,

16 aprilie. Au trecut 12 zile fără ca părinții să poată pleca spre Galați, opriți de către Miliție și Securitate. Și, deodată, în dimineața zilei de 16 aprilie 1987, li se comunică de la Miliția Bacău să se prezinte de urgență la Miliția Constanța, totul mutându-se de la T.F. Galați la Miliția Constanța, pentru a identifica două cadavre, atrăgându-li-se atenția că trebuie să ia cât mai mulți bani cu ei. Când și unde s-au produs crimele? Cartea poștală din 8 aprilie ne semnalează, prin iscălitura celor trei copii, că aceștia trăiesc, numai semnul de întrebare fiind semnalul SOS al ceea ce se întâmplă, de fapt, cu ei.

Miliția Constanța, 17 aprilie 1987. În fața ofițerului de serviciu, părinții Mitrofan, Lovin și Roșu ascultă relatarea acestuia: „Pe data de 8 aprilie, cei trei băieți au fost cazați la o familie din Sfântu Gheorghe, Constanța. Cum au ajuns băieții la Sfântu Gheorghe de la Miliția T.F. Galați, la data de 8 aprilie, la o zi distanță după 7 aprilie, când părinții îi așteptau să sosească în gară Bacău, împreună cu însoțitorul lor, după afirmația plutonierului-major Murgu, confirmată de securistul Mosneguț? Cum puteau cei trei copii, aflați sub escorta Miliției, să ajungă de la Galați la Sfântu Gheorghe? Cei trei copii au furat barca gazdei (fără nume – n.n.) de la Sfântu Gheorghe, au trecut Dunărea cu această barcă și au ieșit în largul mării”.

Se pune întrebarea cum au reușit niște copii care nu au vâslit în viața lor, să iasă cu o barcă din Delta și să înfrunte apele mării unde, se cunoaște, nici pescarii care nu au pilot nu îndrăznesc această aventură. Să nu uităm că, în tot acest timp, copiii erau la Miliția T.F. Galați. Ofițerul de Miliție de la Constanța le mai spune celor trei părinți că băieții ar fi ajuns la Tuzla, unde au fost găsiți înecați și azvârliți pe plajă, dar numai doi dintre ei, Roșu Marius și Lovin Gabriel, și, minune!, o parte din haine erau aruncate de valuri chiar lângă cadavre. Cel de al treilea copil, Mitrofan Gabriel, la acea dată,17 aprilie, n-a fost dat părinților, motivându-se că nu i s-a găsit cadavrul.

„Marea descoperire” a Miliției din Constanța a fost după zece zile, când, în același loc, a fost găsit și cadavrul băiatului Mitrofan Gabriel-Adi. Tot la Constanța, la expertiza medicală, într-un moment de compasiune, medicul legist mărturisește domnului Roșu Eugen, tatăl lui Roșu Marius, că toți cei trei copii au avut o moarte groaznică, prin infarct, erau nemâncați de patru zile, nu s-a găsit nicio picătură de apă în plămânii lor și erau morți de pe data de 10 aprilie. Pe domnul Lovin, tatăl copilului Lovin Gabriel, medicul legist îl întreabă dacă băiatul făcea sport, deoarece prezenta numeroase vânătăi pe picioare.

Ajunși la Bacău, domnul Eugen Roșu, deși sfătuit de către medicul legist să nu deschidă sicriul copilului acasă, în prezența mamei copilului, o face înainte de a-l înmormânta, îngrozindu-se de aspectul copilului său: zone tumefiate în jurul ochilor, maxilarul drept rupt, câteva unghii de la mâini despicate, lovituri pe ambele picioare, părul de pe cap căzut pe o suprafață de mărimea unei panglici. Fără a se fi înțeles în prealabil, și celelalte două familii, dorind să-și vadă copiii pentru ultima dată, deschid sicriele: același aspect de trup torturat prezentau și ceilalți doi copii, deși unul dintre ei a fost găsit cu zece zile mai târziu.

După ce copiii au fost înmormântați, securistul Călin din Bacău a mers la majoritatea școlilor din orașul Bacău, ținând lecții de „morală comunistă” în care acești trei copii erau prezentați drept „trădători de țară”, hoți și huligani. Nici în ziua de astăzi, nici Miliția, nici Securitatea din Bacău, cu toate insistențele părinților, n-au binevoit să descopere adevărul despre uciderea acestor copii. Surdă la apelurile părinților a rămas și Comisia Națională pentru Rezolvarea Sesizărilor, care s-a mulțumit doar să confirme primirea memoriului înregistrat cu nr. 1541 din 3 februarie 1990. Ne întrebăm cine i-a ucis și unde au fost uciși acești trei copii de 14 ani care, în naivitatea lor de preadolescenți, au vrut să vadă Dunărea, un port și un vapor. Rugăm Procuratura Generală a României să reia acest caz și să găsească drumul adevărului.”

În literatură, istoriile de acest fel, cele mai multe rodul plăsmuirii unor minți pline de fantezie și talent, se încheie sub semnul misterului de nepătruns. Așa cum își încheie Mateiu Caragiale istorisirile din „Sub pecetea tainei”: „Au trecut de atunci atâția amari de ani, treizeci și doi. Estimp curiozitatea de a ști ce a fost s-a stins. Să aflu, cred că nu m-ar mai interesa. Peste toată această pâclă roșie se lasă grea o perdea neagră. Dacă mai sunt pe lume, ce s-au făcut, nu știu și nu se va afla, cred, niciodată. Sunt lucruri ticluite să rămână pentru totdeauna – de veci – subt pecetea tainei.” Doar în literatură, pentru că în viața reală răspunsurile în asemenea cazuri pot însemna tot ce le-a mai rămas unor părinți și sunt parte importantă a ceea ce înseamnă Dreptate.

Sunt 35 de ani, de când acest caz nu mi-a ieșit din minte. Cât a mai trăit, îl întrebam pe Corneliu Buzinschi, autorul dezvăluirii, dacă a mai aflat ceva. Clătina din cap cu tristețe și ridica din umeri a neputință: „Ocupă-te tu, ești mai tânăr! Eu am întrebat peste tot pe unde am știut să întreb, instituții și oameni!” Nu m-am ocupat temeinic, iar aici intervin mii de scuze, deși nu există nicio scuză pentru faptul că nu faci tot ce poți, atunci când este vorba despre a încerca să dezlegi o asemenea nemernicie.

Din acest motiv, rog pe oricine știe ceva despre ce s-a întâmplat acum aproape 40 de ani cu cei trei copii, sau știe pe cineva care a avut de-a face cu personajele implicate în vreun fel, îl rog să ia legătura cu mine pe adresa redacției „Evenimentul Zilei”.