Implicațiile pentru companiile de bună credință care nu au sesizat potențialele riscuri sunt numeroase și foarte grave atât din punct de vedere financiar și uneori chiar și penal. Se intră într-un cerc vicios a cărui ultimă consecință poate fi insolvența. Un control fiscal ulterior poate stabili obligația de plată către buget a sumei datorate, dar neachitate de partenerul suspectat de fraudă în sarcina celorlalte părți implicate în tranzacție, dar și să înainteze o plângere penală. Astfel, efectele în lanț pot fi măsuri asiguratorii, anularea codului de TVA cu imposibilitatea de a mai derula alte tranzacții cu TVA, riscuri reputaționale și chiar faliment.

Pentru ca frauda carusel să existe, cel puțin una din părțile implicate în vânzarea în lanț trebuie să fie de bună credință. De obicei, acesta este clientul, care achită furnizorului contravaloarea bunurilor/serviciilor. Furnizorul nu virează TVA pentru vânzare la bugetul de stat și dispare cu banii. Totuși, în cazul unui control fiscal, cel care va suporta TVA va fi clientul (prin respingerea dreptului de deducere) chiar dacă a acționat cu bună credință care i-a fost înșelată. În practică, pot apărea din diverse motive, inclusiv a unor tratamente fiscale greșite, situații asemănătoare cu exemplul anterior însă care nu au legătură cu evaziunea.

Obligația de a verifica partenerii: Pe ce criterii?

Autoritățile consideră însă că aceste companii nu au fost suficient de preventive în relațiile lor de business și că neglijența le face suspecte. Dincolo de interpretarea legislației care face obiectul multor contestații administrative și litigii cu autoritățile, se află dificultatea de a îndeplini cerința de a fi diligent în relațiile contractuale pentru a preveni potențiale dispute și riscuri. Întrebarea “ce măsuri poate lua concret o companie și ce criterii ar trebui să urmărească atunci când își verifică partenerii” își găsește răspuns incomplet în legislația și practica fiscală de la noi. Instrumentele puse la dispoziție de ANAF permit verificarea codurilor de TVA / informațiilor despre partenerii de business. Astfel, se pot face verificări în cele două registre existente la nivelul ANAF (Registrul persoanelor inactive fiscal, respectiv Registrul persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA) sau ale altor informații – obligații fiscale restante, lipsa angajaților, sediul social etc. Totuși, chiar și aceste criterii pot fi discutabile pentru că nu relevă de fiecare dată situația reală a societății verificate, în practică existând cazuri în care informația nu este actualizată în timp real. Mai mult, implică o activitate detectivistică ce presupune alocarea de costuri și resurse umane. În final, acest efort ar putea să nu dea rezultate, iar un partener aparent corect să se dovedească, ulterior, fraudulos sau invers. În aceste condiții, ar fi de dorit ca autoritățile să își dubleze rolul de control și sancționare cu unul de îndrumare.

 

Un ghid care să conțină criteriile necesare verificării partenerilor de afaceri ar crea certitudine pentru companiile de bună credință în relația cu autoritățile fiscale și ar elimina riscurile la care se expun în prezent. O astfel de procedură implementată de către companii în relația cu partenerii de business este și un instrument pentru a dovedi, în cazul unui litigiu cu autoritățile, comportamentul preventiv și de ce nu chiar pentru a elimina suspiciunea de complicitate ”nu știau și nu ar fi trebuit să știe”.

Exemplu de bune practici la vecini care merită urmat

Un astfel ghid a fost propus de Ministerul Finanțelor din Ungaria care a inițiat consultări publice privind conceptul de due diligence (verificarea istoricului partenerilor) în tranzacțiile locale. Consultarea are ca scop crearea unei liste de condiții pe care o companie trebuie să le îndeplinească pentru a acționa cu due diligence. Autoritățile fiscale vor considera că respectiva companie are dreptul de a deduce TVA aferentă achizițiilor indiferent de comportamentul partenerilor, dacă urmează îndrumările din ghid. Criteriile propuse vizează condițiile formale pentru a examina dacă o parte a unei tranzacții: este înregistrată în scopuri de TVA, a activat în sectorul în care are loc tranzacția, deține toate licențele necesare, este solventă și are reprezentanți credibili. Totodată, sunt enumerate și condițiile economice pentru a constata dacă: operațiunea în cauză se încadrează în domeniul de activitate al unei activități economice înregistrate, tranzacția în cauză nu se abate nejustificat de la prețul pieței, factura reflectă în mod corespunzător bunurile furnizate, originea bunurilor furnizate este cunoscută. Un al treilea set de criterii vizează condițiile tranzacției, astfel: termenul de plată nu este unul atipic pentru un anumit tip de tranzacție, plata nu este în numerar, plata nu este inversată în raport cu fluxul de bunuri.

În cadrul consultărilor, Ministerul Finanțelor din Ungaria mai întreabă dacă seturile de criterii ar trebui să fie specifice pentru fiecare industrie în parte. Considerăm că un ghid similar ar fi util și chiar necesar și în România pentru că ar sprijini companiile oneste să nu mai acționeze într-o zonă gri periculoasă ca în prezent și să aibă certitudine în relațiile cu autoritățile fiscale, mai ales că frauda la TVA continuă să fie semnificativă în ciuda demersurilor întreprinse în ultimii ani.

Raluca Bâldea, Senior Manager Deloitte România

Te-ar putea interesa și: