De o parte a clădiri se află o căsuţă poştală germană şi un poliţist german, iar de cealaltă o căsuţă poştală olandeză şi un poliţist olandez. Această clădire ar trebui să faciliteze munca în ambele ţări, dar este şi o aluzie la faptul că visul European nu este încă realitate.
Graniţele sunt totuşi destul de libere încât să împartă o asemenea clădire. Nu există vameşi sau puncte de control, dar o scrisoare trimisă din partea germană a clădirii are nevoie de o săptămână să ajungă în partea olandeză.
O companie de securitate IT, numită Alunsa, are birouri în ambele părţi ale imobilului. Într-o parte, angajaţii Alunsa contactează clienţii germani pe telefoane nemţeşti, iar cealaltă parte este integral olandeză. Raimond Potgens, directorul executiv al companiei, are două birouri, de fiecare parte a graniţei. Zilnic, el se plimbă cu laptopul înainte şi înapoi.
Motivul acestui dus-întors: Taxele. „Atâta timp cât Olanda şi Germania îşi vor toţi banii, nu putem vorbi de o uniune“, spune Potgens. Jan Schlievert, un avocat al Uniunii Europene care lucrează în Eurode, este de acord cu Potgens. „Banii sunt mereu punctul de cotitură pentru toate aceste legi“, spune acesta.
El povesteşte despre un tâmplar belgian care îşi petrecea ziua lucrând în Germania, după care seara se întoarcea în Belgia. Compania germană pentru care lucra plătea pentru maşina care îi asigura transportul între cele două locaţii.
Belgia vroia să taxeze maşina pentru că stătea parcată noaptea pe o stradă belgiană. Germania vroia să o taxeze pentru că ziua mergea pe străzi nemţeşti. Lupta a ajuns la un asemenea nivel pentru ambele ţări încât tribunalul a fost nevoit să decidă cine impozitează maşina. (Germania a câştigat.)
Iată cum se crează o Europă unită. Încet, caz după caz, cu câte un tâmplat belgian pe rând.
SURSA: NPR
